Momentan să spunem că sunt într-o căutare a mea. Şi pentru că
încă nu am avut coaie să mă găsesc, meditând, am căutat
pretexte de umblat şi am găsit unul într-un oraş foarte tare –
un workshop de management cultural, la Potsdam, deci Berlin. Aici
încep. Textul ăsta este despre o călătorie
şi îmi doresc să se simtă aşa dincolo de cuvinte; vreau culoare
şi îmi permit, ca să fac pe deşteptul, să recomand nişte
detalii: beţişoare parfumate „super hit” şi soma fm după
gust. Oricine e, firesc, liber să facă orice, dar ne putem juca
împreună în paginile astea şi sper să se întâmple aşa. Ca să
fie ceva bun şi good vibe am pus nişte versuri, nu ca de poezie,
mai mult de mc recitate cu flow pe un beat slow, cu zâmbetul pe
buze. Dacă nu vă place mă puteţi înjura pe mail.
câte ceva despre mine în câteva rânduri petrecute mai jos/ ar
fi mişto să sune haios/ dar convenim la obiectivitate/cam atât cât
se poate/ şi încerc să mă rezum la fapte/
Comunicator, sau cel puţin absolvent de facultate de comunicare,
FJSC pentru finii cunoscători, secţia publicitate. Lucrător
într-ale jurnalismului pentru că nu-mi place să vând inutilităţi
la oameni, călător prin ţară şi pe afară când bugetul îmi
permite. Lucrător la biciclete, barman stângace şi alte chestii
care să nu mă lege de lucruri în care nu cred. Văzător de
documentare, producător de sunete şi imagini, fotografie, iar
uneori de rime bune sau nu şi încercător de conferinţe şi
workshopuri, de la jurnalism narativ şi comunicare/promovare în
domeniul ecologie, la dans contemporan, teatru forum şi performance
dus înspre partea coregrafică sau înspre teatrul comunitar şi tot
aşa.
şi puţin despre problema mea/despre care aş râde/care cam aşa
ar suna/pentru c-am lasat-o să mă inunde/:
Mi-am pierdut entuziasmul. Adică nu am energie să mă apuc de
proiecte noi, am tot felul de idei pe care le las să moară, sunt
sceptic şi m-am cam săturat să fiu aşa, deci caut. Caut lucruri
care să mă învie. Aşa am dat peste To Culture With Love.
Management (www.tcwlm.net),
adică am văzut un link împărţit printre oameni cunoscuţi pe
Facebook.
pretext- start
Care workshop, în ediţia de anul ăsta, ce se întâmplă între 13
şi 16 februarie, vorbeşte despre „new working environments” şi
teoretic ne va ajuta (pe noi participanţii) să ne răspundem la
câteva întrebări legate de cum am vrea să muncim în viitor, cum
am putea transforma mediul de lucru actual în ceva mai sustenabil şi
care sunt provocările întâmpinate în lucrul în echipe şi reţele
împrăştiate prin mai multe ţări şi poate şi soluţiile găsite.
Şi mi se pare un foarte bun pretext să ies din ţară la umblat şi
cunoscut oameni, iar de acolo voi vedea după cum se vor întâmpla
lucrurile, oricum m-aş cam întinde la lucruri bune în alte ţări.
Aşa că am completat formularul de înscriere, m-am uitat de bilete
de avion şi am găsit ceva pe la 40 de euro Bucureşti-Berlin.
Vlăduţ, un foarte bun prieten îmi zice că s-ar băga şi el şi
că am putea să facem autostopul. Mişto, o să fie ceva ...
interesant, că în afara ţării n-am încercat până acum. Şi aşa
rămâne, iar de plecat plecăm pe 8 cel târziu 9 februarie, ca să
fim siguri că ajungem. Urmează câteva zile de organizare în care
citesc bloguri de oameni care fac autostopul prin Europa şi prin
lume; stau, mă întâlnesc cu prietenii, ne tolănim, ne râdem şi
în ultimele două zile îmi iau rucsac, îl umplu cu diverse lucruri
ce mi se par necesare (haine subţiri şi groase, briceag, alifie
chinezească, hărţi – a României şi a Europei, încărcător
solar pentru telefon, aparat foto, player, etc.), îmi updatez
profilul de couchsurfing ca să găsesc ceva cazare moca, dar nu
insist în căutarea posibilelor gazde.
Tot acum Vlăduţ face rost de o pneumonie şi zice pas la workshop,
mai ales că varianta cu frigul şi aşteptatul nu face bine la
boală.
deci plec singur
De pe 8 amân plecarea pe 9, dar pentru că ne adunăm să ne cinstim
înainte de călătorie, plec pe 10 februarie. Sunt 4 zile şi cred
că e timp de-ajuns. Teoretic drumul va arăta aşa: Bucureşti –
Timişoara – Budapesta – Bratislava – Praga – Berlin.
Mai departe, depinde de noroc. Oricum contez pe www.viamichelin.com
şi google maps.
E joi dimineaţă, mă trezesc, mă îmbrac şi plec în Militari.
Ies pe sub gardul de la Carrefour şi mă aşez imediat după pod cu
un fel de carton (de fapt ceva casabil, polistiren cred) pe care
scrie TM, care se rupe în două - de la un tir care trece destul de
aproape pe lângă mine- păstrând T-ul într-o parte şi M-ul în
cealaltă. După destul timp de aşteptat în care o singură maşină
opreşte, dar care nu ajunge nici măcar în Piteşti, am noroc de un
nene care merge direct unde vreau eu. Domnul Marcel este inginer,
pensionat, dar lucrează în continuare pentru o companie de
lifturi/elevatoare, pe vremuri a statului, azi cumpărată de
spanioli. Aud o groază de lucruri despre lifturi dar nu reţin nimic
concret, în schimb aflu mai multe despre Germania, pe care o
vizitase de câteva ori, mergând la prieteni plecaţi înainte sau
un pic după ’89, legat de reduceri la alcool în unele zile, că
la penny market chiar cumperi chestii ieftine dar nu neapărat
naturale, dar Lidl şi restul sunt ok şi poate chiar mai ieftine ca
la noi.
Ajung, şi în aşteptarea Irinei şi lui Dini, două prietene la
care urmează să dorm în seara asta mă apuc să mă filmez şi aşa
încep arhivarea video a călătoriei, care se întâmplă cu
ghilimele şi italic.
“Sunt în Timişoara, după vreo 7 ore şi jumătate de
autostop, cu un nene foarte simpatic. Am aflat că facultatea de arte
sau căminul facultăţii de arte a fost garnizoană militară, aşa
din dedesubturi şi alte lucruri. Foarte mişto frate, îmi place. Am
stat cam o oră şi jumătate la autostop, sau mai bine de, dar a
meritat, adică am ajuns bine, direct. Şi ne-am salutat de la
revedere, „mi-a făcut plăcere” şi chiar mi-a făcut. A fost
foarte bine. Mâine Ungaria şi tot aşa, până în Cehia, Slovenia,
Solv Slovacia, nu ştiu care, dar am harta la mine şi o să învăţ
şi un pic de geografie. Da. Sunt în Piaţa 700 acuma, unde am mai
fost acum vreo 5-6 ani, prin clasa a 9-a sau a 10-a, vreo 5-6 ani,
eeh, mai mult? Nu mai ştiu. Da. Bine. Ăăăă Doamne ajută, ca să
zic aşa. Vedem noi mâine şi poimâine pe unde se întâmplă
lucrurile. Berlin, mergem la Berlin, mergem.. eu adică.”
Apar fetele şi mergem la un ceai până una alta şi vorbărie, apoi
mergem la cămin: relaxare şi nani pe poveşti radiofonice găsite
pe youtube. Mă trezesc pe la prânz, verific mailuri , îmi
stabilesc ruta mai detaliat, se trezesc fetele, mâncăm, vorbim, îmi
dau un carton mare pe care îl îndoi ca pe-un acordeon şi scriu
oraşele mari prin care voi trece şi îmi rămân câteva spaţii
pentru neprevăzuturi, îmi iau la revederi şi plec. Cam greoi, că
mă uit la ceas şi văd că e 16:00. E înnorat şi picură un pic.
Opresc un tip să-l întreb de calea Aradului şi scoate un dosar de
plastic cu harta Timişoarei printată pe bucăţi, pe coli A4. Îmi
explică pe unde, îi mulţumesc şi continui. Uau adică ce-aş
putea să comentez oamenii au hartă pentru ajutor, deci.. da, tare.
Sunt pe calea Aradului şi o domnişoară prostituată mă întreabă
dacă vin de la munte. Îi zic că plec, în altă ţară şi mă
întreabă „ şi nu vrei să facem dragoste înainte” Mda, în
fine, mă grăbesc, zâmbesc şi spun un nu politicos. Merg chill,
dar ar fi bine să prind măcar un Arad pe lumină. Mă opresc într-o
staţie de autobuz scot cartonul şi aştept.
După vreun sfert de oră opreşte un camion şi mă urc. Nenea
şoferul, pe la 50 de ani, foarte respectuos, vorbim unul cu celălalt
cu „dumneavoastră”, locuieşte în apropiere de Timişoara
într-un sat, în care lucrurile se întâmplă cum se cuvine, lumea
e respectuoasă şi muncitoare şi e curat şi frumos. Cară
carcase de porci până în Arad şi chiar se înclină tot camionul,
mai ales la curbe, aşa că mergem încet. A umblat prin ţări
diverse lucrând mult cu Olanda. Suntem de acord amândoi că o „bună
ziua” şi-un „mulţumesc” contează foarte mult în relaţia cu
oamenii necunoscuţi şi suntem ofticaţi de proasta educaţie pe
care mulţi conaţionali le-o dau copiilor lor şi că nu sunt în
stare să şi-i responsabilizeze. Îmi povesteşte că a muncit
pentru un patron afară şi băiatul lui avea nu ştiu ce maşină
scumpă, dar că a muncit pentru ea, nu a primit-o cadou, la fel alţi
doi tineri ce primesc un apartament de la părinţi, pentru care
semnează un contract prin care vor munci în firma părinţilor un
număr de ani. Iar noi „adică am rude şi cunoscuţi care ziceau
că vesticii sunt reci, nu prea îşi iubesc copiii”. Ajungem pe
întuneric la ieşirea înspre Nădlac. Ne salutăm şi îmi urează
drum bun.
Sunt în Arad, am mers o staţie cu un autobuz care are o staţie
foarte lungă, de la magazine mari – hypermarketuri, Carrefour
whatever încoace că auzisem de la un băiat că e tren spre Nădlac,
dar de fapt trenul e spre Curtici şi nu mă ajută cu nimica şi o
să mă întorc în benzinărie sau o să caut alt loc, că locul ăla
e cam întunecat (imediat după ultimul sens giratoriu de lângă
hypermarket) şi cam greu să, adică nu ştiu cât, numai că nu
cred că ar opri cineva. Deci aştept autobuzul şi mai departe mă
gândesc dacă nu reuşesc. Vedem.
ajung înapoi şi intru în hypermarket să mânânc ceva/ mi-e
cam foame şi o mâncare caldă ar intra bine acuma/şi pornesc de la
o porţie de ficăţei fără de sos/şi le găsesc o garnitură să
se transforme în ceva armonios/mă gândesc, în timp ce mănânc cu
poftă, la ce voi face în continuare/termin, zic sărumâna pentru
masă şi ies la înaintare/
În jumătate de oră am ajuns în Pecica, dar las arhiva să
vorbească:” Povestea merge mai departe, sunt în Perşca sau
Perşica, ah îmi scapă un pic numele, mă rog. Sunt la 24 de km de
Arad, 24 de km de Nădlac. Au oprit nişte oameni fooaaarte tari,
foarte good vibe aşa, care au venit aicea şi sunt dintr-un sat, nu
ştiu dacă toţi, lucreză în Arad, sunt dintr-un sat unguresc,
care am uitat cum se numeşte, da au fost aşa, foarte mişto şi mai
am 24 de km până la Nădlac. Mi-au zis că de la Nădlac o să fie
mult mai ok şi acuma aştept un tir sau ceva care să oprească şi
să mă ia. Deci s-ar putea să ajung până mâine, unde trebuie.”
În momentul în care maşina cu oamenii ăştia opreşte să mă ia,
eu nu sunt foarte convins de bunătatea lor. Sunt cam ameţiţi,
vorbesc maghiară şi cu mine într-o engleză stricată bănuind că
sunt străin, iar eu despre ei că sunt unguri. Apoi ne dăm seama că
ştim cu toţii româneşte. Un pic cu morcovu în cur să nu fiu
furat, le spun că nu am bani să le dau pentru drum, ei îmi zic că
e în regulă şi urc. În maşină mă mai relaxez şi le povestesc
de drumul meu şi de Berlin şi până să ajungem, unul dintre
băieţi vorbeşte la telefon cu un prieten tirist şi-mi spune că o
să treacă prin Pecica în câteva ore şi dacă nu sunt luat până
atunci, mă poate duce până la Budapesta, pentru că destinaţia
lui e Spania. Le mulţumesc, cobor, ne salutăm şi mă pun lângă
un stâlp luminat chiar unde începe benzinăria, ca să pot fi văzut
din timp de maşini.
e destul de târziu, în noapte aş preciza/dar mă bucur c-am
ieşit din Arad că e mai bine aicea/pentru că am primit energie/iau
o gură de apă şi scot cartonul pe care
scrie/Budapesta şi dedesubt Bratislava şi mă simt pe
felie/adică cu autostopiştii europeni în strânsă cârdăşie/
Mă gândesc că ar fi haios să merg cu prietenul tipilor care m-au
adus aici, dar o aşteptare lungă n-ar fi chiar aşa bună. Trec
tiruri, îmi fac cu ochiul (din faruri), trec maşini, trece timpul,
mai trece o maşină mică şi în câteva minute întoarce.
Traversez, vorbesc cu şoferul şi mă urc. Trece prin Viena, care nu
e prea departe de Bratislava, deci îmi convine. Daniel, „gazda”
mea momentană, este manager la sălile de escaladă Vertical Spirit
din Bucureşti. Ce mi se pare foarte mişto e că eu am fost la una
dintre ele acum vreo 2 ani şi că uite, îmi foloseşte şi mie la
ceva. El merge în Franţa la ski de tură şi nişte trasee. Îmi
povesteşte cum e cu căţăratu pentru el, despre sălile pe care le
administrează şi continuăm cu poveşti de drum (cine suntem, de
unde şi încotro). Consult harţile pe care le are de câteva ori şi
mă gândesc să rămân la varianta prin Bratislava, deci asta
înseamnă să cobor până în Viena, mai precis în apropiere de
Mosonmagyaróvár. Pentru că eram amândoi foarte obosiţi, am
hotărât să dormim înainte de despărţire şi a tras în afara
autostrăzii,pe un petic de iarbă, după un poduleţ şi am dormit
2-3 ore. A intrat foarte bine că am mai prins forţă. Pornim, mai
binedispuşi şi în scurt timp cobor. Ne urăm cum se cuvine şi
pornesc prin frig în căutare de-o benzinărie pe alt braţ al
autostrăzii. E 7 şi 4 minute, cred că 6 şi 4 după ora Ungariei,
dar cam întuneric. Nu zic nimic despre frig pentru că e suportabil
şi mă trezeşte mai bine decât un ceai negru. După câţiva
kilometri văd o benzinărie pe o şosea perpendiculară pe
autostradă care trece pe dedesubt.
„Am ajuns în Bratislava. Mă rog am ajuns în Bratislava, mai e
până în Bratislava, centrul e încolo, eu o să merg spre Praga,
deci n-are rost să intru-n oraş. De unde m-a lăsat domnul
căţărător, am mers la o benzinărie, am coborât de pe
autostradă. Şi am stat jumătate de oră, am vorbit cu nişte
oameni, unul dintre tipi ştia un pic de engleză, el a vorbit cu un
şofer de cisternă d-asta de petrol şi... un nene foarte simpatic
care ştia germană, uite din păcate nu ştiu germană nici
maghiară, ar trebui să învăţ chestiile astea. Şi care avea
nişte reviste porno, le-a ascuns acolo când am urcat, dar am ajuns
în Bratislava şi azi s-ar putea să ajung în, s-ar putea să ajung
în Berlin, ceea ce n-ar fi rău, dar să văd cum e şi cu Praga.
Praga – Dresden – Berlin. Şi trebuie să ajung la o benzinărie.
Şi din ce-am înţeles e la câteva sute de metri sau câţiva
kilometri. Sper să fie... mă rog, câteva sute de metri nu cred,
dar mai degrabă câţiva kilometri. O să văd. Acuma o să trec la
căciulă şi astea că în maşină era cald, da aicea e cam
răcorică. La revedere”
În drumul cu nenea benzinarul deşi a durat mai puţin de o oră
mi-am dat seama că mi-e extrem de dificil să relaţionez cu cineva
care nu vorbeşte o limbă pe care să o ştiu. Adică am citit pe un
blog o poveste cu un tip care făcea autostopul şi era într-o
situaţie asemănătoare şi zicea că au împărtăşit destule
informaţii, prin semne şi tot felul de gesticulări, mimări. Mie
nu mi-a ieşit, mai ales că n-am încercat mai mult decât câteva
cuvinte care n-au primit răspuns.
dar să lăsăm întâmplările să curgă lejer/să ne
împrietenim şi să ne alintăm cu „mon cher”/să fim chill şi
goodvibe/zen şi boom vibe/şi nişte domni de cartier/
Merg pe marginea autostrăzii de câţiva kilometri şi nu văd loc
prielnic de autostop. La un moment dat o maşină cu girofar opreşte
lângă mine şi nişte domni îmi spun că trebuie să ies de pe
autostradă pentru că se continuă cu un tunel. Trec pe şoseaua
paralelă din dreapta mea, intru într-o benzinărie şi întreb de
un loc bun de autostop. Aflu că mai am de mers şi nu e nimic sigur.
Aşa că merg şi merg şi iar întreb şi iar merg şi mă opresc
din când în când cu cartonul în mână şi aştept. Şi nimic. Şi
merg. Mi se face foame şi intru în oraş, îl colind puţin şi
trec pe la un supermarket, îmi iau câteva conserve, pâine şi mici
nimicuri. Merg într-o statie de troleibuz şi mănânc cu briceagul
din conservă. Unii oameni se uita mai ciudat la mine, alţii nu, dar
nimeni nu-mi spune nimic. Mă întorc la drumul benzinăriilor şi
găsesc una care mi se pare că are potenţial. Aştept cu cartonul
în mâini, îngheţ de frig, intru la un ceai, mă duc la baie, fac
un miniduş, mă schimb, ies, merg în parcarea din spate. Aici sunt
câteva tiruri oprite dar şoferii îmi fac semn că se vor culca.
Trist.
„Nu mai e aşa fun, pentru că sunt tot în Bratislava şi e 8
şi ceva ora României, habar n-am cât e aicea. Ăăăă şi n-am
prins nicio maşină şi sunt foarte obosit. E naşpa că nu, adică
benzinăria aia – am vorbit cu un tip şi mi-a zis că el a
folosit-o şi a mai fost un tip care a prins o maşină spre Brno (cu
care vorbisem înainte pentru că venise el la mine să ne sprijinim,
adică dacă unul din noi face rost de maşină să îl cheme şi pe
celălalt şi nu prea s-a întâmplat aşa) -, dar mă rog, la ora
asta nici nu mai am atât de multă răbdare, dar am stat. Am mai
stat încă vreo oră şi ceva, cred. Nici nu m-am uitat la ceas ca
să nu mă demoralizez, dar oboseala îşi spune, îşi spune
poezioara care e mai mult decât un cuvânt. Şi cred că o să iau
un tren până la Praga, sau până la Brno, o să văd, dar da, mă
întorc în centru oraşului. Şi vedem dup-aia cum se petrec
lucrurile. Că aicea n-am loc, adică nu am găsit niciun loc bun de
autostop în care să prind tiruri. Singurele tiruri care opreau la
benzinăria aia opreau să doarmă şi n-am rezolvat nimic.”
Praga
Întreb la ghişeu când e primul tren spre Praga şi cât costă
biletul. N-au niciun fel de reducere, asta dacă a înţeles ce am
întrebat, dar pleacă în 2-3 ore. Dau 25 de euro. Pe bilet nu e
scrisă nicio oră aşa că mă duc la alt ghişeu să verific. Tanti
de aici îmi zice că trenul e abia mâine dimineaţă. Avem o scurtă
discuţie din care înţeleg că trebuie să mă duc la casa de la
care am luat biletul. Acolo mi se confirmă că trenul e azi şi
trebuie să mai stau vreo două ore; aţipesc în picioare. Sunt
foarte obosit. Moralul nu e nici el prea roz. Nu-mi place gara asta
pentru că e mică, jegoasă şi cu mulţi cerşetori. Închid ochii
involuntar şi tresar din când în când. Încerc să rămân treaz
până mă urc în tren, mă fâţâi un pic prin jurul gării, mă
întorc şi iar moţăi. Apare trenul, un zâmbet mic mi se întâmplă.
Urc şi intru într-un compartiment în care mai e un tip. Thomas
este slovac şi merge la masterat la Praga; câteva minute mai târziu
intră un suedez despre care aflu că merge la Brno la soţia lui.
Thomas ne povesteşte despre Slovacia şi intră în detalii:
autostrăzi neterminate, dar tronsoane scurte inaugurate cu panglică,
corupţie la nivel mic şi înalt, salarii mici, şomaj mare, mă
simt ca acasă. Zâmbesc. Povestesc despre Ro şi despre planul meu
cu Berlin, suedezul ne povesteşte cum e la el: haosul se întâmplă
în uichend: beţii mari, vomitături şi sticle prin metrouri, dar
în timpul săptămânii linişte şi armonie, disciplină etc..Tot
el îmi dă un baton energizant cu nucă, miere şi alte lucruri
bune. Mă bag în sacul de dormit şi adorm. Mă trezesc în Praga.
Thomas îmi dă un sandwich făcut de prietena lui şi 100 de coroane
(aprox. 5 euro) ca să îmi iau ceai şi alte minunăţii până se
luminează (am ajuns pe la 4 dimineaţa) Îmi spune că eu am mai
multă nevoie de ele. Îmi urează baftă. În sala cu ghişee pentru
bilete mă aşez pe un scaun cu rucsacul în faţă pe post de pernă
şi mai dorm câteva ore. Mă trezesc, fac duş în gară cu 2 euro,
mi se pare bestial: apă caldă, baie pe cap, curăţenie.
ies cu prosopul pe cap simţindu-mă ca acasă/zâmbesc cu toţi
porii şi-s fin ca o mătasă/e bestial, demential şi mai ales
minunat/sunt trup şi spirit aici, acum, mai curat/
Mai stau jumătate de oră să mă usuc, trec pe la un internet
point, îmi verific contul de couchsurfing. Mi-au răspuns doi
oameni.
- Fritz: stă în Potsdam, dar are deja 3 tipe de la aceeaşi
conferinţă. De sunat duminică după-amiază dacă chiar nu găsesc
nimic altceva.
- Pentru o zi, două Tobias. E cam ocupat, dar la fel, dacă e grav
mă poate găzdui puţin. Rămâne să iî trimit sms dacă mai e
nevoie. Nasol, nu am nimic care să îmi acopere toată perioada. Aşa
se întâmplă când sunt leneş şi mă mişc ca melcu. Trec pe la
biroul de informaţii turistice, tipa de acolo nu prea a încercat
autostop, dar ne uităm împreună pe-o hartă şi găsim ceva care
pare ce trebuie. Mă urc în metrou şi ajung la capătul metroului,
la Zlicin, mă orientez un pic, mai întreb câţiva trecători
găsesc un loc şi scot cartonul cu Berlin. Începe să fulguiască,
şoferii îmi zâmbesc şi mă bagă în seamă (comunică prin semne
că întorc sau nu merg încolo etc.)
După mai bine de o oră de zâmbete, o maşină încetineşte şi un
puşti îmi spune că nu stau bine deloc pentru Berlin. Da, trebuie
să verific informaţia, pentru că ceva nu se leagă. Îmi dau seama
că mi-ar prinde foarte foarte bine un gps sau un ceva smartphone,
care are funcţie de-asta. „Da, pâi cred că o să scot harta
şi o să văd unde duce autostrada asta şi vedem. Azi ar trebui să
ajung în Berlin... au avut dreptate omuleţii care mi-au zis că nu
pe-aicea, pentru că mie îmi trebuie E55 şi ăsta e E50 şi duce la
Plzen şi de acolo m-am uitat pe hartă dar nu am reţinut. Mă rog
ideea e că mie îmi trebuie în partea opusă şi o să încerc să
găsesc o maşină de poliţie sau cineva care să mă îndrume. Dacă
nu găsesc o maşină de poliţie mă întorc la metrou şi întreb
acolo. Punct. Şi ţine minte, verifică harta! Nu ia mult timp şi
te scuteşte de mult timp pierdut. Verifică harta!”
Realizez cât de idiot sunt, mă întorc în gară, intru pe net,
viamichelin, google maps şi clarific traseul. Pornesc spre strada
Argentinska, merg pe ea câţiva km oprindu-mă din când în când
cu cartonul în mână. Nimic. Intru într-o benzinărie, iar tanti
de acolo îmi zice ”autostop?, no autostop, difficult, I don’t
know”, aşa că plec şi hotăresc că o să merg pe jos, cu
pauze, atâta timp cât o fi nevoie şi o să încerc. Şi dacă n-o
ieşi, am sacul de dormit şi mă descurc cumva, aşa iarnă cum e.
Nu prea mai cred că o să prind începutul workshopului azi. Pe un
pod găsesc o staţie de autobuz care mi se pare că are potenţial.
E început de autostradă şi e aia bună. Stau vreo 20 de minute şi
o maşină opreşte şi mă ia.
despre lucruri lumeşti
Hynek are 30 şi un pic de ani şi este profesor de filosofie la o
universitate pragheză, de la care “chiuleşte” doi ani la
Berlin, pentru un proiect în care cercetează tezele lui Hipocrate,
alături de alţi 7 oameni plus coordonatorul proiectului. Are doi
copii pe care îi vede o dată la câteva săptămâni din cauza
muncii. Povestim despre autostop şi îmi spune că după ‘89 făcea
asta foarte des şi aşa a vizitat o bună parte din Europa, pentru
că nu avea bani şi nici maşină. Îmi spune despre o călătorie
în India care i-a schimbat modul în care percepea lucrurile pe
lângă faptul că i-au fost furate actele, banii şi lucrurile şi a
trebuit să apeleze la ambasadă şi la ai lui, dar nu îi judecă pe
indieni pentru că condiţiile sunt altele acolo. Vorbim despre
mentalităţile ţărilor care ne-au crescut şi descopăr că şi
Cehia e nemulţumită de starea ei actuală. Oamenii se simt în
tranziţie şi că lucrurile mai degrabă stagnează decât
tranzitează. Şi lor li se pare că sunt mult mai în urmă faţă
de vest şi îşi doresc salarii mai mari şi condiţii mai bune de
viaţă. Ajungem la politica drogurilor, mai ales că Cehia tolerează
consumul din 2010. Suntem de acord că adulţii ar trebui să decidă
pentru ei fără legi idioate care nu opresc nimic şi poliţia care
nu câştigă nicio luptă... şi ajungem.
Berlin
Sunt foarte zâmbăreţ şi energic şi am emoţii şi mi se pare
foarte tare că sunt aici şi mi se pare foarte mare oraşul şi cu o
groază de şosele şi autostrăzi care unesc şi se despart în faţa
noastră. Ajungem la Osloer Straße, e seară, Hynek parchează
maşina şi coboară cu mine la metrou. Îmi spune că pot înnopta
la el, dar eu încă vreau să văd dacă mai prind ceva din
workshop. Facem schimb de numere de telefon pentru cazul în care voi
avea nevoie de o mână de ajutor; îmi explică cum să ajung la
Potsdam şi cum e cu biletele, îi mulţumesc pentru tot şi rămân
singur. Mă învârt puţin prin staţia de metrou, mă mai uit pe
harta mare de pe perete şi mi se pare aproape imposibil de înţeles
toată întortocheala. Intru la un internetcafe, dar nu prea am
încredere să-mi las parolele în calculator şi mă apuc de dat
sms-uri. Mai am o prietenă care e înscrisă la workshop. Telefonul
mi se mişca cam greu, dar aflu că povestea pentru azi e terminată.
Naşpa. Ies să mă plimb puţin. La suprafaţă mi se pare mult mai
aşezat şi chill oraşu decât în subteran (dar asta pentru că
sunt nou pe-aici). La vreo două ore de plimbat îi dat un sms lui
Hynek cerându-i ajutorul cu cazarea pentru noaptea aia. Nu-mi
răspunde. Îi mai trimit unul şi la ceva timp după îl sun…nimic.
Îmi dau seama că e posibil să-l fi uitat în maşină, aşa că
ghinion pentru mine.
Încep să mă plimb în căutarea unui loc de dormit, mă gândesc
că aş fi putut merge direct atunci când mi s-a oferit ajutorul,
dar în câteva minute mă relaxez şi, mai mult ca niciodată îmi
dau seama că totul e chill, e aşa cum văd eu şi înţeleg foarte
bine că nimeni nu-mi este dator cu absolut nimic, nici Hynek, nici
băieţii de pe couchsurfing. Nimeni în general. Mă gândesc să
găsesc gara centrală şi să văd cum arată. Nu scot din calcul
scările de bloc pentru că am sacul la mine şi sunt curios cât de
departe mă ţine. Am cam 350 de euro la mine dar vreau să îi
folosesc în alte scopuri, momentan experimentez. Mă plimb şi mă
bucur de oraş. Îmi place. Găsesc o scară de bloc fără interfon,
intru şi o studiez un pic. Aş putea înnopta aici, adică am sac de
dormit şi pot să dorm într-un colţ pe covoraşele de la intrare
şi să mă trezesc mai devreme ca să nu se supere locatarii pe
mine. Ies zâmbăreţ din bloc şi merg la un alt internetcafe. Îmi
iau o oră, dar după 10 minute îmi dă mesaj Hynek. S-a rezolvat. A
fost aşa, exact cum trebuie. Am ajuns, am făcut un duş, am mâncat
ceva şi somn aproape 8 ore, într-un apartament foarte mişto şi
mare şi luminos şi cu pisică (asta ca să mă simt ca acasă ) şi
cu pat, adică cel mai tare somn din ultimele zile.
La cultura cu dragoste. Administrare
E luni dimineaţă, 14 februarie mai precis. Hynek mi-a lăsat o
cheie de la apartament şi mergem împreună până la Zoologischer
Garten, de unde eu pot să iau ceva până în Potsdam. Azi e ziua de
vizitat locuri în care mediul de lucru e altfel şi din ce scrie pe
site sună mişto. Îl sun pe unul dintre organizatori şi fac rost
de contactele unei coordonatoare de grup. Urmează să mă întâlnesc
cu ei în Berlin, pentru că nu mai am timp să ajung la Potsdam în
timp util, şi să mergem la un spatiu industrial.
ExRotaprint
Fostă fabrică de tiparniţe ce intră în faliment în 1989, în
prezent o comunitate vie de meşteşugari, artişti şi o şcoală de
integrare socială. Lucrurile s-au legat în modul acesta pentru că
doi artişti au vrut să salveze un spaţiu complex cu arhitecturi ce
datează din două perioade diferite, 1900 şi 1950 îmbinate în
structură pentru a forma ceea ce se vede şi azi. Daniela Brahm,
unul dintre iniţiatorii proiectului ne-a povestit că spaţiul ar fi
ajuns probabil un alt mall, pe mâna unui investitor islandez pe care
nu-l interesa decât poziţionarea şi terenul. Având atelierul
aici, Daniela a căutat metode de a păstra spaţiul şi soluţii
fezabile pentru a-l întreţine, aşa a apărut ideea formării unei
comunităţi care să-şi desfăşoare activitatea aici şi să
plătească chiria şi cheltuielile de consolidare. A durat câţiva
ani pentru ca lucrurile să funcţioneze coerent, cu lobby, proteste,
vizibilitate crescută în presă şi informaţii strânse pentru a
putea cumpăra spaţiul. „Un prieten” a aflat suma pe care urma
să o plătească investitorul islandez şi le-a comunicat-o, au
urmat negocieri şi până la urmă lucrurile s-au aşezat într-o
mare măsură, singurele variabile rămânând spaţiile chiriaşilor,
care s-au mai schimbat între timp. Acum locul are o cantină, care
îi ajută pe oameni să se vadă şi să se cunoască pentru ca
lucrurile să capete o intimitate familială, pentru a duce povestea
mai departe şi dincolo de asta colaborează uneori, schimbând
materie primă, servicii, etc. Mai apar divergenţe, dar se rezolvă
amiabil de cele mai multe ori. Vede-i aici www.exrotaprint.de
Locul era plăcut/bine făcut şi întreţinut/frumoasă poveste
cu oameni cu tot/un amestec de suflete şi minţi,un fel de compot/de
fructe colorate/vitamine şi gusturi aromate/şi le ai pe toate/de
crezi în ele prin fapte/
Urmează un alt spaţiu (http://www.michelbergerhotel.com) şi pauză, în care pauză, vreau să mă
adun la scris în agendă lucruri învăţate şi întâmplări.
Ajung în Alexanderplatz, un fel de piaţa Universităţii din
Bucureşti, doar că de zeci de ori mai mare şi mai bogată
arhitectural, cultural şi etnic şi intru într-o biserică
anglicană să mă adăpostesc de frig şi să scriu. Şi până să
termin ce scriam acolo, văd şi aud că începe slujba. Şi stau. Nu
înţeleg mare lucru, dar particip cât pot (când se ridică în
picioare, mă ridic şi eu, când cântă, eu tac că nu ştiu
cuvintele) Prind ceea ce se întâmplă doar la nivel vizual, dar
ideea e că la sfârşit, oamenii pleacă mult mai deschişi şi
senini de acolo. Şi primesc şi eu un trandafir de la preot, despre
care voi aminti în curând.
După această experienţă, mă întâlnesc cu ceilalţi români de
la workshop, adică românce, na aşa-s fetele, se-adună în ţări
străine. Şi ne întindem la discuţii despre presa din ţară şi
cum s-a petrecut workshopul până acum, ca oamenii.
Târziu, după ce ne despărţim, ajung în metrou, şi la o staţie
mecanicul hotăreşte să oprească motorul. Vocea de la difuzor zice
ceva în germană. Din fericire, tipul de lângă mine îmi traduce
şi aflu că linia e stricată şi trebuie să iau un autobuz. Cobor
şi mă iau după nişte oameni pe care cred că i-am văzut în
metrou şi după puţin timp îmi zic că e foarte posibil ca ei să
meargă în treaba lor şi scot harta să mă asigur.
Un nene trece pe lângă mine şi mă întreabă dacă am nevoie de
ajutor. Îi explic. El îmi zice că merge în aceeaşi direcţie.
Aflu că e bolivian şi e plecat din ţară din 1991, în ’97 a
terminat facultatea în Ucraina, dar diploma lui nu e recunoscută
aici şi momentan lucrează ca bucătar într-un restaurant, iar
peste puţin timp s-ar putea să-şi schimbe munca cu ceva mai
aproape de studiile sale. Îmi povesteşte despre Bolivia şi că e
greu din cauza corupţiei exagerate, iar oamenii care vor să
muncească nu prea au unde, dar cei care muncesc câştigă cam 300
de euro şi se pot descurca. Partea tare e că bucăţi din discuţie
se duc în spaniolă din partea lui şi în engleză din partea mea.
Mă bucur de povestea asta şi apoi mă urc în metrou şi mă
gândesc la finalul zilei de azi când am stat cu fetele şi am bătut
câmpii total. Acum mă uit în geantă şi găsesc trandafirul
primit de la părintele anglican ce se ofilise un pic. Păi da,
pentru că deşi poate suna greţos de siropos, de fapt de dragoste
avem nevoie (şi de apă).
Urmează zile de networking în care cunosc o parte dintre
participanţi, chiulesc de la o sesiune ca să mergem la Berlinale.
Germanii de la workshop ne spun că nu avem şanse să mai găsim
bilete, dar ne descurcăm şi reuşim fără efort. Prindem un calup
de scurtmetraje printre care şi „Apele tac”. Echipa românească
urcă pe scenă, le ţip „foarte tare!” şi mă simt mândru că
sunt român.
Aflu de o groază de proiecte culturale ce se întâmplă în Europa,
descopăr că şi în alte părţi este dificil şi trebuie să te
lupţi ca lucrurile să-ţi iasă şi se întâmplă să-ţi iasă
mai bine dacă nu te lamentezi şi te implici total. Cunosc oameni
din SUA, Polonia, Finlanda, Germania bineînţeles, Franţa şi aflu
lucruri bune. Sunt superficial aici pentru că workshopul în sine în
afară de ziua în care am mers la vizitat, nu mi s-a părut fabulos,
doar parte dintre participanţi, ceea ce, ca să fiu un pic răutăcios
nu prea e meritul organizatorilor. To Culture with love. Management
se termină. Oamenii pleacă. Între timp cunosc alţi oameni şi mă
mut într-un hostel la Zoologischer Garten, cu 8 euro pe noapte.
Un pic de haos
Merg la ICD (Institute for Cultural Diplomcy) la conferinţa The
language of Art and Music, îl ascult pe fostul ambasador al Ungariei
la Washington, András Simonyi, cum vorbeşte el despre „(...)
it’s going to be the new industrial revolution. So what building
factories was to the 18th and the 19th centuries, creativity will be
our real asset. And the competition will be between countries that
realise that there is no creativity without culture, without the
arts, without leting the arts flow into you, and into your mind..”.
Ies afară şi vorbesc cu nişte irlandezi despre cum se îmbracă
căcaturile politice în ambalaje ce conţin cuvinte frumoase:artă,
cultură.. Cer nişte tutun unui tip să îmi rulez o ţigară, în
pungă e şi nişte iarbă şi-mi zice „eh.. this is the illegal
part” zâmbim amândoi. Oamenii sunt mişto.
Plec la o bere cu C şi o proaspătă regizoare grecoaică, Maro.
Găsim un bar unde fumatul este permis, se discută despre filme, eu
nu ţin minte actori sau titluri, deci zic pas. Mergem după haşiş
la un prieten al lui Maro. În liftul din bloc e desenat un personaj
lângă care scrie „ah mon fils tes vertus égalent ton courage”.
Ajungem, omul e răcit rău, îi dau nişte teraflu şi ne arată la
ce-a mai lucrat. Face grafică şi animaţie video. Fumăm ne mai
intindem un pic la poveşti şi apoi plecăm. Pe drum ne despărţim,
ajung la metrou şi văd nişte oameni care vând bere cu un euro
dintr-o navetă. Le fac poză, cumpăr şi eu una şi stau de vorbă
cu cumpărătorii dinaintea mea, un el şi-o ea, canadieni. Ea a
lucrat la un proiect la teatrul Odeon din Bucureşti, acum câţiva
ani. Sunt într-o scurtă vacanţă prin Berlin. Le zic distracţie
şi ajung la hostel. Papa (munchies style) şi nani.
o 9(nouă) zi
Mergem într-un squat, nu mă grăbesc să fac poze sau să-l văd,
că mi se pare că am timp, o viaţă. Mergem la o expoziţie a lui
Robert Mapplethorpe. E prima oară când aud de el, sunt un ignorant.
Văd o bucată de documentar, găsesc un Mac cu net şi mă instalez
la descarcat videourile de pe telefon ca să le urc pe youtube pentru
arhivă. Stau câteva ore. Oameni mai vin la mine şi mă întreabă
chestii în germană. Eu le răspund în engleză. Ne sincronizăm şi
ne ajutăm. Termin de văzut expoziţia. Hostel, bere şi somn.
Duminică mergem la târg în Eberswalder Straße, găsim trabanturi
de jucărie cu 4.5 euro, porumb fiert, aparate foto şi obiective,
haine noi şi vechi, viniluri, cărţi, vechituri, căciuli, role de
film,biciclete cu 40 de euro, maşini de scris. O tot ocolesc pe una
şi până la urmă o iau. Un triumph cu 20 de euro şi arată foarte
bine. Nenea vânzătorul îmi întinde 2 euro şi-mi spune „This is
for you to take a coffee” Zâmbesc.
„Ce părere aveţi despre târg? C: Că cân, că cântă, că
cântă Creedence. Eu:Foarte drăguţ. C: dumneavoastră? Eu: Păi şi
eu la fel (râdem). Îmi place. Doamne, deci iubesc oraşul ăsta. Ar
trebui să-mi întemeiez o familie aicea”. Dăm peste un turc
care vinde aparate polaroid şi ne vorbeşte româneşte „ăsta
nu bun. Ăsta stricat. Da. Ăsta fără baterie, da bun, bun. Ăsta
testam, merge. Bun asta”(face o poză cu el, care nu iese, ne
zice că e vina frigului că aparatu merge), dar e foarte tare că ne
vorbeşte limba. Îi mulţumim şi plecăm.
Linişte, jurnal.
(Luni 21.02. 11:26)
Sunt în hostel, A&O Hostel, la recepţie şi îmi termin
medicamentele de băut. Sunt cam răcit şi e o gripă frumuşică
ce-mi străbate trupul şi capul. Nu mai sunt atât de good vibe ca
ieri şi nici atât de energic. Dar o să-mi revin. Ziua asta îmi
cam dă planurile peste cap, dar mi-o merit. Vroiam să trec pe la
consulat şi să aflu cum e cu şederea aici şi mai ales cu
oportunităţile, doar că acum vreau să-mi treacă febra şi
migrenele. E foarte posibil să mă întorc câteva luni acasă,
finc’că nu prea mai stau aşa roz cu banii şi mi-ar prinde bine
şi nişte cursuri de germană aşa cum îi povesteam şi lui Henz
sau Hanz sau cu „s” care mi-a fost coleg de cameră şi abia azi
la mic dejun ne-am cunoscut. E german, dintr-un mic orăşel, al
cărui nume l-am uitat şi e muzician şi muzicolog freelancer sau
liberprofesionist, ca să-mi respect limba maternă :) şi momentan
are un proiect cu nişte oameni de la Bucureşti. A venit aici pentru
Berlinale şi o pauză probabil.
Mai devreme cred că am avut nişte probleme ceva mai mari cu febra
pentru că nu eram în stare să-mi dau seama ce oră e, dar m-a
trezit cel mai gălăgios australian pe care l-am cunoscut ( probabil
chiar primul). Cred că era ofticat de ceva că a încercat să facă
tot zgomotul posibil să ne trezească. Mi-a zis că ninge. Numai că
a mai nins de când sunt eu aici şi a nins şi-n Praga şi nu prea
mă interesează, în pizda mătii de cârnat gălăgios, eu vreau să mai dorm un pic.
Azi o să stau în altă cameră pentru că a mea a fost rezervată
în totalitate. 6 paturi pentru alţii.
Vroiam să mă interesez şi de autocar pentru zilele astea pentru că
nenea de la German Wings mi-a zis că domnii de la securitate nu sunt
tot timpul de acord cu o maşină de scris drept bagaj de mână şi
la cală nu o dau.
22.02.2011 ora 15:00
După cea mai horror show noapte din ultima vreme ( a se citi 1 an –
2). Din fericire n-am avut termometru pentru că cel mai probabil
m-aş fi speriat. De ieri după-amiază şi până azidimineaţă am
zăcut. Am rămas şi fără medicamente, singura legătură cu
industria farmaceutică fiind o fiolă de algocalmin pe care o amân
până în noaptea dinainte de plecare. Cred că azinoapte ar fi fost
un bun prilej să o încerc. Nu prea am poftă de mâncare, dar azi
am reuşit să mănânc o supă. În rest beau multă apă, mănânc
mere cu biscuiţi/pâine şi miere şi delirez la propriu. Adică aşa
s-a întâmplat ieri şi azinoapte. Mă trezeam destul de des şi
nu-mi dădeam seama ce se petrece. La un moment dat credeam că patul
meu e plin de lucruri care nu-mi aparţin, cel mai concludent exemplu
fiind o mânuţă lungă şi subţire, de argint, pentru scărpinat
(care nu există). Spre dimineaţă am dezvoltat şi o teorie care să
explice toate lucrurile: când am febră foarte mare devin cleptoman.
Din fericire(?), când s-a luminat a realizat că totul era doar în
mintea mea.
Acum mi-e mult mai bine, am ieşit, mi-am cumpărat bilet de autocar
pentru joi, am trecut pe la Lidl şi mi-am luat compot şi fructe
proaspete + nişte conserve de ton şi m-am întors în pat. Îmi
propun să mă odihnesc şi azi şi să mă bucur de comprese reci şi
poate cu puţin noroc, mâine voi fi mult mai apt pentru o ultimă zi
de Berlin, asta până la primăvară-vară sper, pentru că iubesc
oraşul ăsta.
Same day, later
Mă simt mai bine, chiar mult mai bine şi în afară de o migrenă
destul de răutăcioasă simt că am totul sub control. Temperatura
este decentă – 1 grad, un grad şi ceva în plus şi sunt perfect
conştient şi mult mai binedispus. Alifie chinezească, vitamina C,
portocale, banane, compot de cireşe, apă şi comprese reci, odihnă
şi nişte muzică.
În ultimele ore m-am gândit destul de mult la mine şi la oamenii
pe care îi cunosc, la oamenii pe care îi iubesc, la oamenii pe care
îi respect şi din nou la mine.
Şi mă simt un om simplu, dornic de echilibru şi armonie, de oameni
luminoşi în jur de la care să învăţ. Sunt constient că pot
face orice, atâta timp cât orice’ul are legătură cu lucrurile
care îmi plac şi mă fac să cresc şi sunt în stare să îi dedic
nişte timp pentru antrenament.
Citesc „Curs practic de kuatsu”, singura carte ce am luat-o cu
mine pe care o răsfoiesc atunci când sunt răcit. Este un fel de
medicină orientală aplicabilă în viaţa zilnică şi în sălile
de antrenament (arte marţiale etc.)
Ceea ce mă interesează acum are legătură cu orice tip de medicină
orientală sau nu, bazată pe plante, tehnici de respiraţie şi
meditaţie, reflexoterapie, masaj terapeutic şi orice alt lucru ce
intră în categoria asta sau a medicinei naturiste.
Sunt un om simplu şi am temeri şi frici pe care încerc să mi le
înving, provocându-mă la tot felul de lucruri.
Sunt un om simplu şi nu-mi mai este frică să greşesc, pentru că
ştiu că asta este cea mai bună metodă de a învăţa (asta nu
înseamnă că o să mă apuc de ciopârţit oameni ca să realizez
că nu e în regulă). Sunt în stare să-mi asum aproximativ 2 ani
de excese (cu câteva pauze), pentru că realizez că am învăţat
destule lucruri în perioada asta şi cel mai important: excesele nu
sunt bune (m-am prins şi pe parcurs, dar detaliile acestea pot fi
dezvoltate altă dată).
Sunt un om simplu şi conştient că aproape toate lucrurile oferite
de natură pot fi folosite constructiv, trebuie doar să ştim cum.
Asta înseamnă că prefer oricând nişte ceaiuri sau să fumez
nişte haşiş sau iarbă ca să scap de nişte migrene puternice
decât pastile, medicamente. Pentru că natura nu ne cere bani, doar
nişte respect.
Sunt un om simplu şi îmi dau seama că pot umbla liber oriunde în
lume, bine înarmat cu bun simţ, respect şi măcar puţină sete de
cunoaştere ca să mă pot bucura linştit de de toată planeta asta
(sunt conştient că în zonele de conflict, lucrurile nu sunt atât
de uşor de trăit, dar până la urmă, cred pământul ăsta este
construit pe echilibru, adică plus şi minus, bine şi rău şi
oamenii sunt diferiţi, au alte sisteme de valori şi chiar dacă
sună extrem de naiv (la modul iepuraşi roz şi alte greţoşenii)
cred că dacă toţi am iubi şi am fi iubiţi lumea asta ar fi mult
mai bună (asta nu înseamnă fără probleme).
Sunt un om simplu, dependent de oxigen, apă, soare şi alimente şi
am nevoie de oameni luminoşi de la care să învăţ, de dragoste,
de zâmbete şi din când în când de o mână de ajutor.
23.02.11. seara
Checkpoint Charlie |
Mi-am dat seama că mi-am cam depăşit limitele fizice, după tot
autostopul, orele petrecute în frig, cu cartonul în mână +
kilometrii parcurşi cu rucsacul în spate şi un regim alimentar
destul de haotic, la fel ca ăla de odihnă. Şi cu toată gripa asta
pe care mi-am meritat-o şi zilele de stat în pat, cred că m-am
echilibrat un pic. Adevărul e că în ultimele luni nu am depus cine
ştie ce efort şi lipsa de antrenament am simţit-o cum se cuvine :)
Asta ar trebui să mă împingă la ceva disciplină.
*Rolul rimelor a fost unul foarte mare pe drum pentru că în orele
petrecute de unul singur trebuia să îmi ridic moralul cumva şi mai
scoteam un freestyle mai bun sau mai puţin, care să mă facă să
râd, ca să fiu senin.
**Partea bună cu mersul singur: nu am
avut cum să dau vina pe altcineva decât pe mine pentru ceea ce mi
se întâmpla şi asta m-a făcut să salvez timp şi să caut mai
repede soluţii concrete.
arhiva video a călătoriei (pentru cine vrea sa vadă mai multe)
material publicat în Gamma nr.0 - almanah cu subiect, vară 2011(http://www.facebook.com/RepublicaGamma). Drepturile de publicare aparţin Gamma.
F tare, mi-a placut mult modul tau de a povesti, mi-ai facut o pofta nebuna sa am si eu o experienta exact identica. Plus ca iar mi s-a trezit obsesia de a hoinari prin toata lumea, sa vad fiecare metru patrat de pe glob, sa vorbesc si sa cunosc fiecare om de pe planeta. Ma simt f neputincios ca nici macar un autostop pana in Berlin nu sunt in stare sa fac :(
RăspundețiȘtergeremultam. nu stiu daca ti-as dori sa fie identica, dar e alegerea ta :) si daca ai chef de calatorit, apuca-te ! mijloacele chiar apar si e de bine.
RăspundețiȘtergeredriver talent crack
RăspundețiȘtergereNetLimiter Crack
avira phantom vpn pro
traktor pro crack
acronis true image crack
gamemaker studio ultimate crack
vsdc video editor pro crack
revo uninstaller pro crack
draftsight crack
Substance Designer Crack