luni, 26 septembrie 2011

tschüs Berlin – radiografie personală

Momentan să spunem că sunt într-o căutare a mea. Şi pentru că încă nu am avut coaie să mă găsesc, meditând, am căutat pretexte de umblat şi am găsit unul într-un oraş foarte tare – un workshop de management cultural, la Potsdam, deci Berlin. Aici încep. Textul ăsta este despre o călătorie şi îmi doresc să se simtă aşa dincolo de cuvinte; vreau culoare şi îmi permit, ca să fac pe deşteptul, să recomand nişte detalii: beţişoare parfumate „super hit” şi soma fm după gust. Oricine e, firesc, liber să facă orice, dar ne putem juca împreună în paginile astea şi sper să se întâmple aşa. Ca să fie ceva bun şi good vibe am pus nişte versuri, nu ca de poezie, mai mult de mc recitate cu flow pe un beat slow, cu zâmbetul pe buze. Dacă nu vă place mă puteţi înjura pe mail.
câte ceva despre mine în câteva rânduri petrecute mai jos/ ar fi mişto să sune haios/ dar convenim la obiectivitate/cam atât cât se poate/ şi încerc să mă rezum la fapte/
Comunicator, sau cel puţin absolvent de facultate de comunicare, FJSC pentru finii cunoscători, secţia publicitate. Lucrător într-ale jurnalismului pentru că nu-mi place să vând inutilităţi la oameni, călător prin ţară şi pe afară când bugetul îmi permite. Lucrător la biciclete, barman stângace şi alte chestii care să nu mă lege de lucruri în care nu cred. Văzător de documentare, producător de sunete şi imagini, fotografie, iar uneori de rime bune sau nu şi încercător de conferinţe şi workshopuri, de la jurnalism narativ şi comunicare/promovare în domeniul ecologie, la dans contemporan, teatru forum şi performance dus înspre partea coregrafică sau înspre teatrul comunitar şi tot aşa.
şi puţin despre problema mea/despre care aş râde/care cam aşa ar suna/pentru c-am lasat-o să mă inunde/:
Mi-am pierdut entuziasmul. Adică nu am energie să mă apuc de proiecte noi, am tot felul de idei pe care le las să moară, sunt sceptic şi m-am cam săturat să fiu aşa, deci caut. Caut lucruri care să mă învie. Aşa am dat peste To Culture With Love. Management (www.tcwlm.net), adică am văzut un link împărţit printre oameni cunoscuţi pe Facebook.

pretext- start
Care workshop, în ediţia de anul ăsta, ce se întâmplă între 13 şi 16 februarie, vorbeşte despre „new working environments” şi teoretic ne va ajuta (pe noi participanţii) să ne răspundem la câteva întrebări legate de cum am vrea să muncim în viitor, cum am putea transforma mediul de lucru actual în ceva mai sustenabil şi care sunt provocările întâmpinate în lucrul în echipe şi reţele împrăştiate prin mai multe ţări şi poate şi soluţiile găsite. Şi mi se pare un foarte bun pretext să ies din ţară la umblat şi cunoscut oameni, iar de acolo voi vedea după cum se vor întâmpla lucrurile, oricum m-aş cam întinde la lucruri bune în alte ţări.

Aşa că am completat formularul de înscriere, m-am uitat de bilete de avion şi am găsit ceva pe la 40 de euro Bucureşti-Berlin. Vlăduţ, un foarte bun prieten îmi zice că s-ar băga şi el şi că am putea să facem autostopul. Mişto, o să fie ceva ... interesant, că în afara ţării n-am încercat până acum. Şi aşa rămâne, iar de plecat plecăm pe 8 cel târziu 9 februarie, ca să fim siguri că ajungem. Urmează câteva zile de organizare în care citesc bloguri de oameni care fac autostopul prin Europa şi prin lume; stau, mă întâlnesc cu prietenii, ne tolănim, ne râdem şi în ultimele două zile îmi iau rucsac, îl umplu cu diverse lucruri ce mi se par necesare (haine subţiri şi groase, briceag, alifie chinezească, hărţi – a României şi a Europei, încărcător solar pentru telefon, aparat foto, player, etc.), îmi updatez profilul de couchsurfing ca să găsesc ceva cazare moca, dar nu insist în căutarea posibilelor gazde.

Tot acum Vlăduţ face rost de o pneumonie şi zice pas la workshop, mai ales că varianta cu frigul şi aşteptatul nu face bine la boală.

deci plec singur
De pe 8 amân plecarea pe 9, dar pentru că ne adunăm să ne cinstim înainte de călătorie, plec pe 10 februarie. Sunt 4 zile şi cred că e timp de-ajuns. Teoretic drumul va arăta aşa: Bucureşti – Timişoara – Budapesta – Bratislava – Praga – Berlin.
Mai departe, depinde de noroc. Oricum contez pe www.viamichelin.com şi google maps.

E joi dimineaţă, mă trezesc, mă îmbrac şi plec în Militari. Ies pe sub gardul de la Carrefour şi mă aşez imediat după pod cu un fel de carton (de fapt ceva casabil, polistiren cred) pe care scrie TM, care se rupe în două - de la un tir care trece destul de aproape pe lângă mine- păstrând T-ul într-o parte şi M-ul în cealaltă. După destul timp de aşteptat în care o singură maşină opreşte, dar care nu ajunge nici măcar în Piteşti, am noroc de un nene care merge direct unde vreau eu. Domnul Marcel este inginer, pensionat, dar lucrează în continuare pentru o companie de lifturi/elevatoare, pe vremuri a statului, azi cumpărată de spanioli. Aud o groază de lucruri despre lifturi dar nu reţin nimic concret, în schimb aflu mai multe despre Germania, pe care o vizitase de câteva ori, mergând la prieteni plecaţi înainte sau un pic după ’89, legat de reduceri la alcool în unele zile, că la penny market chiar cumperi chestii ieftine dar nu neapărat naturale, dar Lidl şi restul sunt ok şi poate chiar mai ieftine ca la noi.

Ajung, şi în aşteptarea Irinei şi lui Dini, două prietene la care urmează să dorm în seara asta mă apuc să mă filmez şi aşa încep arhivarea video a călătoriei, care se întâmplă cu ghilimele şi italic.
Sunt în Timişoara, după vreo 7 ore şi jumătate de autostop, cu un nene foarte simpatic. Am aflat că facultatea de arte sau căminul facultăţii de arte a fost garnizoană militară, aşa din dedesubturi şi alte lucruri. Foarte mişto frate, îmi place. Am stat cam o oră şi jumătate la autostop, sau mai bine de, dar a meritat, adică am ajuns bine, direct. Şi ne-am salutat de la revedere, „mi-a făcut plăcere” şi chiar mi-a făcut. A fost foarte bine. Mâine Ungaria şi tot aşa, până în Cehia, Slovenia, Solv Slovacia, nu ştiu care, dar am harta la mine şi o să învăţ şi un pic de geografie. Da. Sunt în Piaţa 700 acuma, unde am mai fost acum vreo 5-6 ani, prin clasa a 9-a sau a 10-a, vreo 5-6 ani, eeh, mai mult? Nu mai ştiu. Da. Bine. Ăăăă Doamne ajută, ca să zic aşa. Vedem noi mâine şi poimâine pe unde se întâmplă lucrurile. Berlin, mergem la Berlin, mergem.. eu adică.”

Apar fetele şi mergem la un ceai până una alta şi vorbărie, apoi mergem la cămin: relaxare şi nani pe poveşti radiofonice găsite pe youtube. Mă trezesc pe la prânz, verific mailuri , îmi stabilesc ruta mai detaliat, se trezesc fetele, mâncăm, vorbim, îmi dau un carton mare pe care îl îndoi ca pe-un acordeon şi scriu oraşele mari prin care voi trece şi îmi rămân câteva spaţii pentru neprevăzuturi, îmi iau la revederi şi plec. Cam greoi, că mă uit la ceas şi văd că e 16:00. E înnorat şi picură un pic. Opresc un tip să-l întreb de calea Aradului şi scoate un dosar de plastic cu harta Timişoarei printată pe bucăţi, pe coli A4. Îmi explică pe unde, îi mulţumesc şi continui. Uau adică ce-aş putea să comentez oamenii au hartă pentru ajutor, deci.. da, tare.
Sunt pe calea Aradului şi o domnişoară prostituată mă întreabă dacă vin de la munte. Îi zic că plec, în altă ţară şi mă întreabă „ şi nu vrei să facem dragoste înainte” Mda, în fine, mă grăbesc, zâmbesc şi spun un nu politicos. Merg chill, dar ar fi bine să prind măcar un Arad pe lumină. Mă opresc într-o staţie de autobuz scot cartonul şi aştept.

După vreun sfert de oră opreşte un camion şi mă urc. Nenea şoferul, pe la 50 de ani, foarte respectuos, vorbim unul cu celălalt cu „dumneavoastră”, locuieşte în apropiere de Timişoara într-un sat, în care lucrurile se întâmplă cum se cuvine, lumea e respectuoasă şi muncitoare şi e curat şi frumos. Cară carcase de porci până în Arad şi chiar se înclină tot camionul, mai ales la curbe, aşa că mergem încet. A umblat prin ţări diverse lucrând mult cu Olanda. Suntem de acord amândoi că o „bună ziua” şi-un „mulţumesc” contează foarte mult în relaţia cu oamenii necunoscuţi şi suntem ofticaţi de proasta educaţie pe care mulţi conaţionali le-o dau copiilor lor şi că nu sunt în stare să şi-i responsabilizeze. Îmi povesteşte că a muncit pentru un patron afară şi băiatul lui avea nu ştiu ce maşină scumpă, dar că a muncit pentru ea, nu a primit-o cadou, la fel alţi doi tineri ce primesc un apartament de la părinţi, pentru care semnează un contract prin care vor munci în firma părinţilor un număr de ani. Iar noi „adică am rude şi cunoscuţi care ziceau că vesticii sunt reci, nu prea îşi iubesc copiii”. Ajungem pe întuneric la ieşirea înspre Nădlac. Ne salutăm şi îmi urează drum bun.

Sunt în Arad, am mers o staţie cu un autobuz care are o staţie foarte lungă, de la magazine mari – hypermarketuri, Carrefour whatever încoace că auzisem de la un băiat că e tren spre Nădlac, dar de fapt trenul e spre Curtici şi nu mă ajută cu nimica şi o să mă întorc în benzinărie sau o să caut alt loc, că locul ăla e cam întunecat (imediat după ultimul sens giratoriu de lângă hypermarket) şi cam greu să, adică nu ştiu cât, numai că nu cred că ar opri cineva. Deci aştept autobuzul şi mai departe mă gândesc dacă nu reuşesc. Vedem.

ajung înapoi şi intru în hypermarket să mânânc ceva/ mi-e cam foame şi o mâncare caldă ar intra bine acuma/şi pornesc de la o porţie de ficăţei fără de sos/şi le găsesc o garnitură să se transforme în ceva armonios/mă gândesc, în timp ce mănânc cu poftă, la ce voi face în continuare/termin, zic sărumâna pentru masă şi ies la înaintare/

În jumătate de oră am ajuns în Pecica, dar las arhiva să vorbească:” Povestea merge mai departe, sunt în Perşca sau Perşica, ah îmi scapă un pic numele, mă rog. Sunt la 24 de km de Arad, 24 de km de Nădlac. Au oprit nişte oameni fooaaarte tari, foarte good vibe aşa, care au venit aicea şi sunt dintr-un sat, nu ştiu dacă toţi, lucreză în Arad, sunt dintr-un sat unguresc, care am uitat cum se numeşte, da au fost aşa, foarte mişto şi mai am 24 de km până la Nădlac. Mi-au zis că de la Nădlac o să fie mult mai ok şi acuma aştept un tir sau ceva care să oprească şi să mă ia. Deci s-ar putea să ajung până mâine, unde trebuie.” În momentul în care maşina cu oamenii ăştia opreşte să mă ia, eu nu sunt foarte convins de bunătatea lor. Sunt cam ameţiţi, vorbesc maghiară şi cu mine într-o engleză stricată bănuind că sunt străin, iar eu despre ei că sunt unguri. Apoi ne dăm seama că ştim cu toţii româneşte. Un pic cu morcovu în cur să nu fiu furat, le spun că nu am bani să le dau pentru drum, ei îmi zic că e în regulă şi urc. În maşină mă mai relaxez şi le povestesc de drumul meu şi de Berlin şi până să ajungem, unul dintre băieţi vorbeşte la telefon cu un prieten tirist şi-mi spune că o să treacă prin Pecica în câteva ore şi dacă nu sunt luat până atunci, mă poate duce până la Budapesta, pentru că destinaţia lui e Spania. Le mulţumesc, cobor, ne salutăm şi mă pun lângă un stâlp luminat chiar unde începe benzinăria, ca să pot fi văzut din timp de maşini.

e destul de târziu, în noapte aş preciza/dar mă bucur c-am ieşit din Arad că e mai bine aicea/pentru că am primit energie/iau o gură de apă şi scot cartonul pe care
scrie/Budapesta şi dedesubt Bratislava şi mă simt pe felie/adică cu autostopiştii europeni în strânsă cârdăşie/

Mă gândesc că ar fi haios să merg cu prietenul tipilor care m-au adus aici, dar o aşteptare lungă n-ar fi chiar aşa bună. Trec tiruri, îmi fac cu ochiul (din faruri), trec maşini, trece timpul, mai trece o maşină mică şi în câteva minute întoarce. Traversez, vorbesc cu şoferul şi mă urc. Trece prin Viena, care nu e prea departe de Bratislava, deci îmi convine. Daniel, „gazda” mea momentană, este manager la sălile de escaladă Vertical Spirit din Bucureşti. Ce mi se pare foarte mişto e că eu am fost la una dintre ele acum vreo 2 ani şi că uite, îmi foloseşte şi mie la ceva. El merge în Franţa la ski de tură şi nişte trasee. Îmi povesteşte cum e cu căţăratu pentru el, despre sălile pe care le administrează şi continuăm cu poveşti de drum (cine suntem, de unde şi încotro). Consult harţile pe care le are de câteva ori şi mă gândesc să rămân la varianta prin Bratislava, deci asta înseamnă să cobor până în Viena, mai precis în apropiere de Mosonmagyaróvár. Pentru că eram amândoi foarte obosiţi, am hotărât să dormim înainte de despărţire şi a tras în afara autostrăzii,pe un petic de iarbă, după un poduleţ şi am dormit 2-3 ore. A intrat foarte bine că am mai prins forţă. Pornim, mai binedispuşi şi în scurt timp cobor. Ne urăm cum se cuvine şi pornesc prin frig în căutare de-o benzinărie pe alt braţ al autostrăzii. E 7 şi 4 minute, cred că 6 şi 4 după ora Ungariei, dar cam întuneric. Nu zic nimic despre frig pentru că e suportabil şi mă trezeşte mai bine decât un ceai negru. După câţiva kilometri văd o benzinărie pe o şosea perpendiculară pe autostradă care trece pe dedesubt.

Am ajuns în Bratislava. Mă rog am ajuns în Bratislava, mai e până în Bratislava, centrul e încolo, eu o să merg spre Praga, deci n-are rost să intru-n oraş. De unde m-a lăsat domnul căţărător, am mers la o benzinărie, am coborât de pe autostradă. Şi am stat jumătate de oră, am vorbit cu nişte oameni, unul dintre tipi ştia un pic de engleză, el a vorbit cu un şofer de cisternă d-asta de petrol şi... un nene foarte simpatic care ştia germană, uite din păcate nu ştiu germană nici maghiară, ar trebui să învăţ chestiile astea. Şi care avea nişte reviste porno, le-a ascuns acolo când am urcat, dar am ajuns în Bratislava şi azi s-ar putea să ajung în, s-ar putea să ajung în Berlin, ceea ce n-ar fi rău, dar să văd cum e şi cu Praga. Praga – Dresden – Berlin. Şi trebuie să ajung la o benzinărie. Şi din ce-am înţeles e la câteva sute de metri sau câţiva kilometri. Sper să fie... mă rog, câteva sute de metri nu cred, dar mai degrabă câţiva kilometri. O să văd. Acuma o să trec la căciulă şi astea că în maşină era cald, da aicea e cam răcorică. La revedere”
În drumul cu nenea benzinarul deşi a durat mai puţin de o oră mi-am dat seama că mi-e extrem de dificil să relaţionez cu cineva care nu vorbeşte o limbă pe care să o ştiu. Adică am citit pe un blog o poveste cu un tip care făcea autostopul şi era într-o situaţie asemănătoare şi zicea că au împărtăşit destule informaţii, prin semne şi tot felul de gesticulări, mimări. Mie nu mi-a ieşit, mai ales că n-am încercat mai mult decât câteva cuvinte care n-au primit răspuns.

dar să lăsăm întâmplările să curgă lejer/să ne împrietenim şi să ne alintăm cu „mon cher”/să fim chill şi goodvibe/zen şi boom vibe/şi nişte domni de cartier/

Merg pe marginea autostrăzii de câţiva kilometri şi nu văd loc prielnic de autostop. La un moment dat o maşină cu girofar opreşte lângă mine şi nişte domni îmi spun că trebuie să ies de pe autostradă pentru că se continuă cu un tunel. Trec pe şoseaua paralelă din dreapta mea, intru într-o benzinărie şi întreb de un loc bun de autostop. Aflu că mai am de mers şi nu e nimic sigur. Aşa că merg şi merg şi iar întreb şi iar merg şi mă opresc din când în când cu cartonul în mână şi aştept. Şi nimic. Şi merg. Mi se face foame şi intru în oraş, îl colind puţin şi trec pe la un supermarket, îmi iau câteva conserve, pâine şi mici nimicuri. Merg într-o statie de troleibuz şi mănânc cu briceagul din conservă. Unii oameni se uita mai ciudat la mine, alţii nu, dar nimeni nu-mi spune nimic. Mă întorc la drumul benzinăriilor şi găsesc una care mi se pare că are potenţial. Aştept cu cartonul în mâini, îngheţ de frig, intru la un ceai, mă duc la baie, fac un miniduş, mă schimb, ies, merg în parcarea din spate. Aici sunt câteva tiruri oprite dar şoferii îmi fac semn că se vor culca. Trist.
Nu mai e aşa fun, pentru că sunt tot în Bratislava şi e 8 şi ceva ora României, habar n-am cât e aicea. Ăăăă şi n-am prins nicio maşină şi sunt foarte obosit. E naşpa că nu, adică benzinăria aia – am vorbit cu un tip şi mi-a zis că el a folosit-o şi a mai fost un tip care a prins o maşină spre Brno (cu care vorbisem înainte pentru că venise el la mine să ne sprijinim, adică dacă unul din noi face rost de maşină să îl cheme şi pe celălalt şi nu prea s-a întâmplat aşa) -, dar mă rog, la ora asta nici nu mai am atât de multă răbdare, dar am stat. Am mai stat încă vreo oră şi ceva, cred. Nici nu m-am uitat la ceas ca să nu mă demoralizez, dar oboseala îşi spune, îşi spune poezioara care e mai mult decât un cuvânt. Şi cred că o să iau un tren până la Praga, sau până la Brno, o să văd, dar da, mă întorc în centru oraşului. Şi vedem dup-aia cum se petrec lucrurile. Că aicea n-am loc, adică nu am găsit niciun loc bun de autostop în care să prind tiruri. Singurele tiruri care opreau la benzinăria aia opreau să doarmă şi n-am rezolvat nimic.”

Praga
Întreb la ghişeu când e primul tren spre Praga şi cât costă biletul. N-au niciun fel de reducere, asta dacă a înţeles ce am întrebat, dar pleacă în 2-3 ore. Dau 25 de euro. Pe bilet nu e scrisă nicio oră aşa că mă duc la alt ghişeu să verific. Tanti de aici îmi zice că trenul e abia mâine dimineaţă. Avem o scurtă discuţie din care înţeleg că trebuie să mă duc la casa de la care am luat biletul. Acolo mi se confirmă că trenul e azi şi trebuie să mai stau vreo două ore; aţipesc în picioare. Sunt foarte obosit. Moralul nu e nici el prea roz. Nu-mi place gara asta pentru că e mică, jegoasă şi cu mulţi cerşetori. Închid ochii involuntar şi tresar din când în când. Încerc să rămân treaz până mă urc în tren, mă fâţâi un pic prin jurul gării, mă întorc şi iar moţăi. Apare trenul, un zâmbet mic mi se întâmplă. Urc şi intru într-un compartiment în care mai e un tip. Thomas este slovac şi merge la masterat la Praga; câteva minute mai târziu intră un suedez despre care aflu că merge la Brno la soţia lui. Thomas ne povesteşte despre Slovacia şi intră în detalii: autostrăzi neterminate, dar tronsoane scurte inaugurate cu panglică, corupţie la nivel mic şi înalt, salarii mici, şomaj mare, mă simt ca acasă. Zâmbesc. Povestesc despre Ro şi despre planul meu cu Berlin, suedezul ne povesteşte cum e la el: haosul se întâmplă în uichend: beţii mari, vomitături şi sticle prin metrouri, dar în timpul săptămânii linişte şi armonie, disciplină etc..Tot el îmi dă un baton energizant cu nucă, miere şi alte lucruri bune. Mă bag în sacul de dormit şi adorm. Mă trezesc în Praga. Thomas îmi dă un sandwich făcut de prietena lui şi 100 de coroane (aprox. 5 euro) ca să îmi iau ceai şi alte minunăţii până se luminează (am ajuns pe la 4 dimineaţa) Îmi spune că eu am mai multă nevoie de ele. Îmi urează baftă. În sala cu ghişee pentru bilete mă aşez pe un scaun cu rucsacul în faţă pe post de pernă şi mai dorm câteva ore. Mă trezesc, fac duş în gară cu 2 euro, mi se pare bestial: apă caldă, baie pe cap, curăţenie.

ies cu prosopul pe cap simţindu-mă ca acasă/zâmbesc cu toţi porii şi-s fin ca o mătasă/e bestial, demential şi mai ales minunat/sunt trup şi spirit aici, acum, mai curat/
Mai stau jumătate de oră să mă usuc, trec pe la un internet point, îmi verific contul de couchsurfing. Mi-au răspuns doi oameni.
- Fritz: stă în Potsdam, dar are deja 3 tipe de la aceeaşi conferinţă. De sunat duminică după-amiază dacă chiar nu găsesc nimic altceva.
- Pentru o zi, două Tobias. E cam ocupat, dar la fel, dacă e grav mă poate găzdui puţin. Rămâne să iî trimit sms dacă mai e nevoie. Nasol, nu am nimic care să îmi acopere toată perioada. Aşa se întâmplă când sunt leneş şi mă mişc ca melcu. Trec pe la biroul de informaţii turistice, tipa de acolo nu prea a încercat autostop, dar ne uităm împreună pe-o hartă şi găsim ceva care pare ce trebuie. Mă urc în metrou şi ajung la capătul metroului, la Zlicin, mă orientez un pic, mai întreb câţiva trecători găsesc un loc şi scot cartonul cu Berlin. Începe să fulguiască, şoferii îmi zâmbesc şi mă bagă în seamă (comunică prin semne că întorc sau nu merg încolo etc.)

După mai bine de o oră de zâmbete, o maşină încetineşte şi un puşti îmi spune că nu stau bine deloc pentru Berlin. Da, trebuie să verific informaţia, pentru că ceva nu se leagă. Îmi dau seama că mi-ar prinde foarte foarte bine un gps sau un ceva smartphone, care are funcţie de-asta. „Da, pâi cred că o să scot harta şi o să văd unde duce autostrada asta şi vedem. Azi ar trebui să ajung în Berlin... au avut dreptate omuleţii care mi-au zis că nu pe-aicea, pentru că mie îmi trebuie E55 şi ăsta e E50 şi duce la Plzen şi de acolo m-am uitat pe hartă dar nu am reţinut. Mă rog ideea e că mie îmi trebuie în partea opusă şi o să încerc să găsesc o maşină de poliţie sau cineva care să mă îndrume. Dacă nu găsesc o maşină de poliţie mă întorc la metrou şi întreb acolo. Punct. Şi ţine minte, verifică harta! Nu ia mult timp şi te scuteşte de mult timp pierdut. Verifică harta!”

Realizez cât de idiot sunt, mă întorc în gară, intru pe net, viamichelin, google maps şi clarific traseul. Pornesc spre strada Argentinska, merg pe ea câţiva km oprindu-mă din când în când cu cartonul în mână. Nimic. Intru într-o benzinărie, iar tanti de acolo îmi zice ”autostop?, no autostop, difficult, I don’t know”, aşa că plec şi hotăresc că o să merg pe jos, cu pauze, atâta timp cât o fi nevoie şi o să încerc. Şi dacă n-o ieşi, am sacul de dormit şi mă descurc cumva, aşa iarnă cum e. Nu prea mai cred că o să prind începutul workshopului azi. Pe un pod găsesc o staţie de autobuz care mi se pare că are potenţial. E început de autostradă şi e aia bună. Stau vreo 20 de minute şi o maşină opreşte şi mă ia.

despre lucruri lumeşti
Hynek are 30 şi un pic de ani şi este profesor de filosofie la o universitate pragheză, de la care “chiuleşte” doi ani la Berlin, pentru un proiect în care cercetează tezele lui Hipocrate, alături de alţi 7 oameni plus coordonatorul proiectului. Are doi copii pe care îi vede o dată la câteva săptămâni din cauza muncii. Povestim despre autostop şi îmi spune că după ‘89 făcea asta foarte des şi aşa a vizitat o bună parte din Europa, pentru că nu avea bani şi nici maşină. Îmi spune despre o călătorie în India care i-a schimbat modul în care percepea lucrurile pe lângă faptul că i-au fost furate actele, banii şi lucrurile şi a trebuit să apeleze la ambasadă şi la ai lui, dar nu îi judecă pe indieni pentru că condiţiile sunt altele acolo. Vorbim despre mentalităţile ţărilor care ne-au crescut şi descopăr că şi Cehia e nemulţumită de starea ei actuală. Oamenii se simt în tranziţie şi că lucrurile mai degrabă stagnează decât tranzitează. Şi lor li se pare că sunt mult mai în urmă faţă de vest şi îşi doresc salarii mai mari şi condiţii mai bune de viaţă. Ajungem la politica drogurilor, mai ales că Cehia tolerează consumul din 2010. Suntem de acord că adulţii ar trebui să decidă pentru ei fără legi idioate care nu opresc nimic şi poliţia care nu câştigă nicio luptă... şi ajungem.

Berlin
Sunt foarte zâmbăreţ şi energic şi am emoţii şi mi se pare foarte tare că sunt aici şi mi se pare foarte mare oraşul şi cu o groază de şosele şi autostrăzi care unesc şi se despart în faţa noastră. Ajungem la Osloer Straße, e seară, Hynek parchează maşina şi coboară cu mine la metrou. Îmi spune că pot înnopta la el, dar eu încă vreau să văd dacă mai prind ceva din workshop. Facem schimb de numere de telefon pentru cazul în care voi avea nevoie de o mână de ajutor; îmi explică cum să ajung la Potsdam şi cum e cu biletele, îi mulţumesc pentru tot şi rămân singur. Mă învârt puţin prin staţia de metrou, mă mai uit pe harta mare de pe perete şi mi se pare aproape imposibil de înţeles toată întortocheala. Intru la un internetcafe, dar nu prea am încredere să-mi las parolele în calculator şi mă apuc de dat sms-uri. Mai am o prietenă care e înscrisă la workshop. Telefonul mi se mişca cam greu, dar aflu că povestea pentru azi e terminată. Naşpa. Ies să mă plimb puţin. La suprafaţă mi se pare mult mai aşezat şi chill oraşu decât în subteran (dar asta pentru că sunt nou pe-aici). La vreo două ore de plimbat îi dat un sms lui Hynek cerându-i ajutorul cu cazarea pentru noaptea aia. Nu-mi răspunde. Îi mai trimit unul şi la ceva timp după îl sun…nimic. Îmi dau seama că e posibil să-l fi uitat în maşină, aşa că ghinion pentru mine.

Încep să mă plimb în căutarea unui loc de dormit, mă gândesc că aş fi putut merge direct atunci când mi s-a oferit ajutorul, dar în câteva minute mă relaxez şi, mai mult ca niciodată îmi dau seama că totul e chill, e aşa cum văd eu şi înţeleg foarte bine că nimeni nu-mi este dator cu absolut nimic, nici Hynek, nici băieţii de pe couchsurfing. Nimeni în general. Mă gândesc să găsesc gara centrală şi să văd cum arată. Nu scot din calcul scările de bloc pentru că am sacul la mine şi sunt curios cât de departe mă ţine. Am cam 350 de euro la mine dar vreau să îi folosesc în alte scopuri, momentan experimentez. Mă plimb şi mă bucur de oraş. Îmi place. Găsesc o scară de bloc fără interfon, intru şi o studiez un pic. Aş putea înnopta aici, adică am sac de dormit şi pot să dorm într-un colţ pe covoraşele de la intrare şi să mă trezesc mai devreme ca să nu se supere locatarii pe mine. Ies zâmbăreţ din bloc şi merg la un alt internetcafe. Îmi iau o oră, dar după 10 minute îmi dă mesaj Hynek. S-a rezolvat. A fost aşa, exact cum trebuie. Am ajuns, am făcut un duş, am mâncat ceva şi somn aproape 8 ore, într-un apartament foarte mişto şi mare şi luminos şi cu pisică (asta ca să mă simt ca acasă ) şi cu pat, adică cel mai tare somn din ultimele zile.
La cultura cu dragoste. Administrare
E luni dimineaţă, 14 februarie mai precis. Hynek mi-a lăsat o cheie de la apartament şi mergem împreună până la Zoologischer Garten, de unde eu pot să iau ceva până în Potsdam. Azi e ziua de vizitat locuri în care mediul de lucru e altfel şi din ce scrie pe site sună mişto. Îl sun pe unul dintre organizatori şi fac rost de contactele unei coordonatoare de grup. Urmează să mă întâlnesc cu ei în Berlin, pentru că nu mai am timp să ajung la Potsdam în timp util, şi să mergem la un spatiu industrial.

ExRotaprint
Fostă fabrică de tiparniţe ce intră în faliment în 1989, în prezent o comunitate vie de meşteşugari, artişti şi o şcoală de integrare socială. Lucrurile s-au legat în modul acesta pentru că doi artişti au vrut să salveze un spaţiu complex cu arhitecturi ce datează din două perioade diferite, 1900 şi 1950 îmbinate în structură pentru a forma ceea ce se vede şi azi. Daniela Brahm, unul dintre iniţiatorii proiectului ne-a povestit că spaţiul ar fi ajuns probabil un alt mall, pe mâna unui investitor islandez pe care nu-l interesa decât poziţionarea şi terenul. Având atelierul aici, Daniela a căutat metode de a păstra spaţiul şi soluţii fezabile pentru a-l întreţine, aşa a apărut ideea formării unei comunităţi care să-şi desfăşoare activitatea aici şi să plătească chiria şi cheltuielile de consolidare. A durat câţiva ani pentru ca lucrurile să funcţioneze coerent, cu lobby, proteste, vizibilitate crescută în presă şi informaţii strânse pentru a putea cumpăra spaţiul. „Un prieten” a aflat suma pe care urma să o plătească investitorul islandez şi le-a comunicat-o, au urmat negocieri şi până la urmă lucrurile s-au aşezat într-o mare măsură, singurele variabile rămânând spaţiile chiriaşilor, care s-au mai schimbat între timp. Acum locul are o cantină, care îi ajută pe oameni să se vadă şi să se cunoască pentru ca lucrurile să capete o intimitate familială, pentru a duce povestea mai departe şi dincolo de asta colaborează uneori, schimbând materie primă, servicii, etc. Mai apar divergenţe, dar se rezolvă amiabil de cele mai multe ori. Vede-i aici www.exrotaprint.de

Locul era plăcut/bine făcut şi întreţinut/frumoasă poveste cu oameni cu tot/un amestec de suflete şi minţi,un fel de compot/de fructe colorate/vitamine şi gusturi aromate/şi le ai pe toate/de crezi în ele prin fapte/

Urmează un alt spaţiu (http://www.michelbergerhotel.com) şi pauză, în care pauză, vreau să mă adun la scris în agendă lucruri învăţate şi întâmplări. Ajung în Alexanderplatz, un fel de piaţa Universităţii din Bucureşti, doar că de zeci de ori mai mare şi mai bogată arhitectural, cultural şi etnic şi intru într-o biserică anglicană să mă adăpostesc de frig şi să scriu. Şi până să termin ce scriam acolo, văd şi aud că începe slujba. Şi stau. Nu înţeleg mare lucru, dar particip cât pot (când se ridică în picioare, mă ridic şi eu, când cântă, eu tac că nu ştiu cuvintele) Prind ceea ce se întâmplă doar la nivel vizual, dar ideea e că la sfârşit, oamenii pleacă mult mai deschişi şi senini de acolo. Şi primesc şi eu un trandafir de la preot, despre care voi aminti în curând.
După această experienţă, mă întâlnesc cu ceilalţi români de la workshop, adică românce, na aşa-s fetele, se-adună în ţări străine. Şi ne întindem la discuţii despre presa din ţară şi cum s-a petrecut workshopul până acum, ca oamenii.

Târziu, după ce ne despărţim, ajung în metrou, şi la o staţie mecanicul hotăreşte să oprească motorul. Vocea de la difuzor zice ceva în germană. Din fericire, tipul de lângă mine îmi traduce şi aflu că linia e stricată şi trebuie să iau un autobuz. Cobor şi mă iau după nişte oameni pe care cred că i-am văzut în metrou şi după puţin timp îmi zic că e foarte posibil ca ei să meargă în treaba lor şi scot harta să mă asigur.

Un nene trece pe lângă mine şi mă întreabă dacă am nevoie de ajutor. Îi explic. El îmi zice că merge în aceeaşi direcţie. Aflu că e bolivian şi e plecat din ţară din 1991, în ’97 a terminat facultatea în Ucraina, dar diploma lui nu e recunoscută aici şi momentan lucrează ca bucătar într-un restaurant, iar peste puţin timp s-ar putea să-şi schimbe munca cu ceva mai aproape de studiile sale. Îmi povesteşte despre Bolivia şi că e greu din cauza corupţiei exagerate, iar oamenii care vor să muncească nu prea au unde, dar cei care muncesc câştigă cam 300 de euro şi se pot descurca. Partea tare e că bucăţi din discuţie se duc în spaniolă din partea lui şi în engleză din partea mea. Mă bucur de povestea asta şi apoi mă urc în metrou şi mă gândesc la finalul zilei de azi când am stat cu fetele şi am bătut câmpii total. Acum mă uit în geantă şi găsesc trandafirul primit de la părintele anglican ce se ofilise un pic. Păi da, pentru că deşi poate suna greţos de siropos, de fapt de dragoste avem nevoie (şi de apă).

Urmează zile de networking în care cunosc o parte dintre participanţi, chiulesc de la o sesiune ca să mergem la Berlinale. Germanii de la workshop ne spun că nu avem şanse să mai găsim bilete, dar ne descurcăm şi reuşim fără efort. Prindem un calup de scurtmetraje printre care şi „Apele tac”. Echipa românească urcă pe scenă, le ţip „foarte tare!” şi mă simt mândru că sunt român.

Aflu de o groază de proiecte culturale ce se întâmplă în Europa, descopăr că şi în alte părţi este dificil şi trebuie să te lupţi ca lucrurile să-ţi iasă şi se întâmplă să-ţi iasă mai bine dacă nu te lamentezi şi te implici total. Cunosc oameni din SUA, Polonia, Finlanda, Germania bineînţeles, Franţa şi aflu lucruri bune. Sunt superficial aici pentru că workshopul în sine în afară de ziua în care am mers la vizitat, nu mi s-a părut fabulos, doar parte dintre participanţi, ceea ce, ca să fiu un pic răutăcios nu prea e meritul organizatorilor. To Culture with love. Management se termină. Oamenii pleacă. Între timp cunosc alţi oameni şi mă mut într-un hostel la Zoologischer Garten, cu 8 euro pe noapte.

Un pic de haos

Merg la ICD (Institute for Cultural Diplomcy) la conferinţa The language of Art and Music, îl ascult pe fostul ambasador al Ungariei la Washington, András Simonyi, cum vorbeşte el despre „(...) it’s going to be the new industrial revolution. So what building factories was to the 18th and the 19th centuries, creativity will be our real asset. And the competition will be between countries that realise that there is no creativity without culture, without the arts, without leting the arts flow into you, and into your mind..”. Ies afară şi vorbesc cu nişte irlandezi despre cum se îmbracă căcaturile politice în ambalaje ce conţin cuvinte frumoase:artă, cultură.. Cer nişte tutun unui tip să îmi rulez o ţigară, în pungă e şi nişte iarbă şi-mi zice „eh.. this is the illegal part” zâmbim amândoi. Oamenii sunt mişto.

Plec la o bere cu C şi o proaspătă regizoare grecoaică, Maro. Găsim un bar unde fumatul este permis, se discută despre filme, eu nu ţin minte actori sau titluri, deci zic pas. Mergem după haşiş la un prieten al lui Maro. În liftul din bloc e desenat un personaj lângă care scrie „ah mon fils tes vertus égalent ton courage”. Ajungem, omul e răcit rău, îi dau nişte teraflu şi ne arată la ce-a mai lucrat. Face grafică şi animaţie video. Fumăm ne mai intindem un pic la poveşti şi apoi plecăm. Pe drum ne despărţim, ajung la metrou şi văd nişte oameni care vând bere cu un euro dintr-o navetă. Le fac poză, cumpăr şi eu una şi stau de vorbă cu cumpărătorii dinaintea mea, un el şi-o ea, canadieni. Ea a lucrat la un proiect la teatrul Odeon din Bucureşti, acum câţiva ani. Sunt într-o scurtă vacanţă prin Berlin. Le zic distracţie şi ajung la hostel. Papa (munchies style) şi nani.

o 9(nouă) zi
Mergem într-un squat, nu mă grăbesc să fac poze sau să-l văd, că mi se pare că am timp, o viaţă. Mergem la o expoziţie a lui Robert Mapplethorpe. E prima oară când aud de el, sunt un ignorant. Văd o bucată de documentar, găsesc un Mac cu net şi mă instalez la descarcat videourile de pe telefon ca să le urc pe youtube pentru arhivă. Stau câteva ore. Oameni mai vin la mine şi mă întreabă chestii în germană. Eu le răspund în engleză. Ne sincronizăm şi ne ajutăm. Termin de văzut expoziţia. Hostel, bere şi somn.

Duminică mergem la târg în Eberswalder Straße, găsim trabanturi de jucărie cu 4.5 euro, porumb fiert, aparate foto şi obiective, haine noi şi vechi, viniluri, cărţi, vechituri, căciuli, role de film,biciclete cu 40 de euro, maşini de scris. O tot ocolesc pe una şi până la urmă o iau. Un triumph cu 20 de euro şi arată foarte bine. Nenea vânzătorul îmi întinde 2 euro şi-mi spune „This is for you to take a coffee” Zâmbesc.
Ce părere aveţi despre târg? C: Că cân, că cântă, că cântă Creedence. Eu:Foarte drăguţ. C: dumneavoastră? Eu: Păi şi eu la fel (râdem). Îmi place. Doamne, deci iubesc oraşul ăsta. Ar trebui să-mi întemeiez o familie aicea”. Dăm peste un turc care vinde aparate polaroid şi ne vorbeşte româneşte „ăsta nu bun. Ăsta stricat. Da. Ăsta fără baterie, da bun, bun. Ăsta testam, merge. Bun asta”(face o poză cu el, care nu iese, ne zice că e vina frigului că aparatu merge), dar e foarte tare că ne vorbeşte limba. Îi mulţumim şi plecăm.


Linişte, jurnal.

(Luni 21.02. 11:26)
Sunt în hostel, A&O Hostel, la recepţie şi îmi termin medicamentele de băut. Sunt cam răcit şi e o gripă frumuşică ce-mi străbate trupul şi capul. Nu mai sunt atât de good vibe ca ieri şi nici atât de energic. Dar o să-mi revin. Ziua asta îmi cam dă planurile peste cap, dar mi-o merit. Vroiam să trec pe la consulat şi să aflu cum e cu şederea aici şi mai ales cu oportunităţile, doar că acum vreau să-mi treacă febra şi migrenele. E foarte posibil să mă întorc câteva luni acasă, finc’că nu prea mai stau aşa roz cu banii şi mi-ar prinde bine şi nişte cursuri de germană aşa cum îi povesteam şi lui Henz sau Hanz sau cu „s” care mi-a fost coleg de cameră şi abia azi la mic dejun ne-am cunoscut. E german, dintr-un mic orăşel, al cărui nume l-am uitat şi e muzician şi muzicolog freelancer sau liberprofesionist, ca să-mi respect limba maternă :) şi momentan are un proiect cu nişte oameni de la Bucureşti. A venit aici pentru Berlinale şi o pauză probabil.

Mai devreme cred că am avut nişte probleme ceva mai mari cu febra pentru că nu eram în stare să-mi dau seama ce oră e, dar m-a trezit cel mai gălăgios australian pe care l-am cunoscut ( probabil chiar primul). Cred că era ofticat de ceva că a încercat să facă tot zgomotul posibil să ne trezească. Mi-a zis că ninge. Numai că a mai nins de când sunt eu aici şi a nins şi-n Praga şi nu prea mă interesează, în pizda mătii de cârnat gălăgios, eu vreau să mai dorm un pic.

Azi o să stau în altă cameră pentru că a mea a fost rezervată în totalitate. 6 paturi pentru alţii.

Vroiam să mă interesez şi de autocar pentru zilele astea pentru că nenea de la German Wings mi-a zis că domnii de la securitate nu sunt tot timpul de acord cu o maşină de scris drept bagaj de mână şi la cală nu o dau.

22.02.2011 ora 15:00
După cea mai horror show noapte din ultima vreme ( a se citi 1 an – 2). Din fericire n-am avut termometru pentru că cel mai probabil m-aş fi speriat. De ieri după-amiază şi până azidimineaţă am zăcut. Am rămas şi fără medicamente, singura legătură cu industria farmaceutică fiind o fiolă de algocalmin pe care o amân până în noaptea dinainte de plecare. Cred că azinoapte ar fi fost un bun prilej să o încerc. Nu prea am poftă de mâncare, dar azi am reuşit să mănânc o supă. În rest beau multă apă, mănânc mere cu biscuiţi/pâine şi miere şi delirez la propriu. Adică aşa s-a întâmplat ieri şi azinoapte. Mă trezeam destul de des şi nu-mi dădeam seama ce se petrece. La un moment dat credeam că patul meu e plin de lucruri care nu-mi aparţin, cel mai concludent exemplu fiind o mânuţă lungă şi subţire, de argint, pentru scărpinat (care nu există). Spre dimineaţă am dezvoltat şi o teorie care să explice toate lucrurile: când am febră foarte mare devin cleptoman. Din fericire(?), când s-a luminat a realizat că totul era doar în mintea mea.

Acum mi-e mult mai bine, am ieşit, mi-am cumpărat bilet de autocar pentru joi, am trecut pe la Lidl şi mi-am luat compot şi fructe proaspete + nişte conserve de ton şi m-am întors în pat. Îmi propun să mă odihnesc şi azi şi să mă bucur de comprese reci şi poate cu puţin noroc, mâine voi fi mult mai apt pentru o ultimă zi de Berlin, asta până la primăvară-vară sper, pentru că iubesc oraşul ăsta.

Same day, later
Mă simt mai bine, chiar mult mai bine şi în afară de o migrenă destul de răutăcioasă simt că am totul sub control. Temperatura este decentă – 1 grad, un grad şi ceva în plus şi sunt perfect conştient şi mult mai binedispus. Alifie chinezească, vitamina C, portocale, banane, compot de cireşe, apă şi comprese reci, odihnă şi nişte muzică.
În ultimele ore m-am gândit destul de mult la mine şi la oamenii pe care îi cunosc, la oamenii pe care îi iubesc, la oamenii pe care îi respect şi din nou la mine.

Şi mă simt un om simplu, dornic de echilibru şi armonie, de oameni luminoşi în jur de la care să învăţ. Sunt constient că pot face orice, atâta timp cât orice’ul are legătură cu lucrurile care îmi plac şi mă fac să cresc şi sunt în stare să îi dedic nişte timp pentru antrenament.

Citesc „Curs practic de kuatsu”, singura carte ce am luat-o cu mine pe care o răsfoiesc atunci când sunt răcit. Este un fel de medicină orientală aplicabilă în viaţa zilnică şi în sălile de antrenament (arte marţiale etc.)

Ceea ce mă interesează acum are legătură cu orice tip de medicină orientală sau nu, bazată pe plante, tehnici de respiraţie şi meditaţie, reflexoterapie, masaj terapeutic şi orice alt lucru ce intră în categoria asta sau a medicinei naturiste.
Sunt un om simplu şi am temeri şi frici pe care încerc să mi le înving, provocându-mă la tot felul de lucruri.

Sunt un om simplu şi nu-mi mai este frică să greşesc, pentru că ştiu că asta este cea mai bună metodă de a învăţa (asta nu înseamnă că o să mă apuc de ciopârţit oameni ca să realizez că nu e în regulă). Sunt în stare să-mi asum aproximativ 2 ani de excese (cu câteva pauze), pentru că realizez că am învăţat destule lucruri în perioada asta şi cel mai important: excesele nu sunt bune (m-am prins şi pe parcurs, dar detaliile acestea pot fi dezvoltate altă dată).

Sunt un om simplu şi conştient că aproape toate lucrurile oferite de natură pot fi folosite constructiv, trebuie doar să ştim cum. Asta înseamnă că prefer oricând nişte ceaiuri sau să fumez nişte haşiş sau iarbă ca să scap de nişte migrene puternice decât pastile, medicamente. Pentru că natura nu ne cere bani, doar nişte respect.

Sunt un om simplu şi îmi dau seama că pot umbla liber oriunde în lume, bine înarmat cu bun simţ, respect şi măcar puţină sete de cunoaştere ca să mă pot bucura linştit de de toată planeta asta (sunt conştient că în zonele de conflict, lucrurile nu sunt atât de uşor de trăit, dar până la urmă, cred pământul ăsta este construit pe echilibru, adică plus şi minus, bine şi rău şi oamenii sunt diferiţi, au alte sisteme de valori şi chiar dacă sună extrem de naiv (la modul iepuraşi roz şi alte greţoşenii) cred că dacă toţi am iubi şi am fi iubiţi lumea asta ar fi mult mai bună (asta nu înseamnă fără probleme).

Sunt un om simplu, dependent de oxigen, apă, soare şi alimente şi am nevoie de oameni luminoşi de la care să învăţ, de dragoste, de zâmbete şi din când în când de o mână de ajutor.

23.02.11. seara
Checkpoint Charlie
O zi mult mai bună, moralul aproape mi-a revenit la cotele normale, papilele mele s-au vindecat (în ultimele două zile aproape tot ce mâncam avea gust amărui) şi în afară de mici urme de sânge când îmi suflu nasul şi un pic de febră, totul e cum trebuie. Azi am umblat, chiar dacă am pierdut întâlnirea cu Berlin AlternativeTour, am trecut prin Kreuzberg, am văzut Arena, un loc măricel, unde se fac party-uri cumsecade :) şi unde oamenii au saună acoperită pe apă, bucata din Zid cu graffiti şi Checkpoint Charlie şi cu ocazia asta am trecut şi eu din Berlinul de Vest în Berlinul de Est, pe unde se trecea legal când exista zidul. Sunt sute de poveşti cu oameni care au încercat să treacă dintr-o parte în cealaltă , unii reuşind, alţii nu şi sunt curios dacă pot face rost de nişte contacte ale supravieţuitorilor, să încropesc măcar de nişte interviuri.

Mi-am dat seama că mi-am cam depăşit limitele fizice, după tot autostopul, orele petrecute în frig, cu cartonul în mână + kilometrii parcurşi cu rucsacul în spate şi un regim alimentar destul de haotic, la fel ca ăla de odihnă. Şi cu toată gripa asta pe care mi-am meritat-o şi zilele de stat în pat, cred că m-am echilibrat un pic. Adevărul e că în ultimele luni nu am depus cine ştie ce efort şi lipsa de antrenament am simţit-o cum se cuvine :) Asta ar trebui să mă împingă la ceva disciplină.

*Rolul rimelor a fost unul foarte mare pe drum pentru că în orele petrecute de unul singur trebuia să îmi ridic moralul cumva şi mai scoteam un freestyle mai bun sau mai puţin, care să mă facă să râd, ca să fiu senin.

**Partea bună cu mersul singur: nu am avut cum să dau vina pe altcineva decât pe mine pentru ceea ce mi se întâmpla şi asta m-a făcut să salvez timp şi să caut mai repede soluţii concrete.

arhiva video a călătoriei (pentru cine vrea sa vadă mai multe)

material publicat în Gamma nr.0 - almanah cu subiect, vară 2011(http://www.facebook.com/RepublicaGamma). Drepturile de publicare aparţin Gamma.

2 comentarii:

  1. F tare, mi-a placut mult modul tau de a povesti, mi-ai facut o pofta nebuna sa am si eu o experienta exact identica. Plus ca iar mi s-a trezit obsesia de a hoinari prin toata lumea, sa vad fiecare metru patrat de pe glob, sa vorbesc si sa cunosc fiecare om de pe planeta. Ma simt f neputincios ca nici macar un autostop pana in Berlin nu sunt in stare sa fac :(

    RăspundețiȘtergere
  2. multam. nu stiu daca ti-as dori sa fie identica, dar e alegerea ta :) si daca ai chef de calatorit, apuca-te ! mijloacele chiar apar si e de bine.

    RăspundețiȘtergere