omenie - provocarea 2

Aş începe cu un material de la tedoo - Un copac sub care să taci. Învăţăturile bătrânului Krabak Yai.

şi apoi un film vazut pe facebook la lili


aşa am aflat mai multe despre life vest inside si subscriu la percepţia lor -

Life Vest Inside is an organization geared towards spreading kindness and goodwill through the distribution of Acts of Kindness cards, inspirational media, and a newly developed educational program. LVI seeks to educate the masses about the true meaning of kindness.

Life Vest Inside believes that sometimes in life we all could use a little help, perhaps a “life vest” to help keep us afloat. In place of a real life vest, LVI turns to human kindness as a means of connecting people who will in turn help each other stay afloat when life or events seem to be pulling us downward. LVI is based on the principle that kindness has a domino effect on people and spreads rapidly. All it takes is a small step to start the process. 

UPDATE

centruldescafandri.ro

azi: 7:10 trezit, mâncat rapid, miniduş, bicicletă, centru de scafandri. Asistenta care îmi ia pulsul mă întreabă dacă azi sunt odihnit. Îi spun că sunt mai bine ca ieri. Îmi ia tensiunea, se uită la apărăţelu prins pe arătătorul mâinii stângi şi mă uit şi eu: pulsul era 100, îmi zâmbeşte. Mă întreabă dacă beau cafea, îi zic că nu prea, dar că în general când fac ceva nou am ceva emoţii, dar mă adaptez rapid după ce "gust" şi trec. Respir uşor şi lent şi mă uit la apărăţel - 90 şi coboară. Ajunge pe la 80. Îmi spune că e oricum mai stabil ca ieri şi mi-l trece pe-ăsta. Trec pe la doctor, apoi coborâm la parter în hala care adăposteşte o macara suspendată, o maşinărie care arată ca două bazine rotunjite - barocamerele - cu hublouri şi tot felul de ţevi care sunt racordate la "biroul"- centrul de comandă al oamenilor de lucrează acolo. Mi se pare că arată ca în pozele cu detalii din uzine din almanahurile dinainte de '89. 

Pe pereţi sunt multe fotografii cu scafandri şi fel şi fel de ambarcaţiuni. Suntem invitaţi să ne lăsăm telefoanele şi alte ustensile electronice şi ceasuri pe o masă lungă pentru a nu le pierde ecranele din cauza presiunii şi ni se face instructajul. Vom "coborî" la 18 m (vor creşte presiunea astfel încât să avem aceleaşi condiţii ca la adâncimea aia) pentru a ni se verifica cum ne echilibram presiunea din urechi (ne ţinem de nas şi împingem aerul, sau inghiţim în sec) şi apoi vom primi oxigen pur pe măşti. Asta pentru că, în timpul activităţii scăfăndriceşti, în caz de accident, majoritatea intervenţiilor medicoase se vor face cu oxigen pur şi ar fi indicat şi obligatoriu să îl tolerăm. Semnăm o condică şi suntem invitaţi înuntru. 


O uşă rotundă şi îngustă, ca de submarin ce are un scăunel/scăriţă de metal în faţă.. Pun piciorul drept pe ea şi pe celălalt îl strecor înauntru, apoi şi restul corpului. Aici e ca o antecameră, în stânga e un vas de toaletă şi o chiuvetă, iar în tavan un duş. În faţă o altă "uşă" asemănătoare, mă strecor iar şi am ajuns în cameră: două paturi cu pernuţe şi măşti de oxigen, iar deasupra lor, alte două paturi prinse cu lanţuri de peretele/tavan. Noi suntem patru şi avem doi însoţitori. unul verifică aparatele de luat pulsul, ne aşezăm câte doi pe fiecare pat, iar nenii însoţitori stau pe nişte scăunele într-o parte şi alta a noastră. Se inchid "uşile", se verifică legătura prin microfon şi camere video cu exteriorul şi apoi dau drumul la azot. Urechile încep să simtă presiune şi înghit uşor. Ni se spune că am ajuns la 5 m. Urechea dreaptă îmi pocneşte uşor când înghit. Mă şi doare puţin. Pe la 8 m îl întreb pe nenea de lângă mine dacă e ok să păcăne un pic când inghit. Mă mir de vocea mea care sună ca atunci cand trgi heliu dintr-un balon. El îmi zice că e în regulă. Încep să înghit mult mai des (cam înghiţitură după înghiţitură) şi îmi dau seamă după vreo două minute că abia acum sunt în regulă, că mă apăsa destul de greu pe urechi.. Se încălzeşte serios aici. Îmi dau jos bluza şi rămân în tricou. Ajungem la 18 m. Totu bun. Mă urc în patul de sus şi mi se pune masca de oxigen pe faţă. Ni se spune că dacă vedem vreo luminiţă, sau ne ia ameţeala e primul semn ca nu tolerăm şi să ne scoatem masca. Rămâne doar să tragem şi să expirăm. Şi să ne relaxăm.


Primim cititoru de puls pe deget şi ne vedem de respiraţie. Centru de comandă cere primul puls. Eu am 100 :D şi scade. După alte câteva minute sunt la 98. După vreo 10 minute sunt la 93 şi apoi la 88. Sunt cel mai pulsar dintre băeţi. Nenii vorbesc de telefonul unuia dintre ei, care rezistă până la 42 de m şi din când în când ne întreabă dacă suntem ok. Prin difuzoare ni se spune să ne relaxăm, mai ales numărul 3 (adică eu). Da eu sunt relaxat, adică e mişto oxigenul pur şi n-am nici o problemă, doar că inima mea e mai dansatoare. După alte 10 minute scoatem măştile şi ne aşezăm ca la început. Începem "urcarea". Se face friguţ şi apoi ceaţă în cameră. Şi din ce în ce mai frig. Ne îmbrăcăm. În difuzoare se aude "mai aveţi 20 de cm şi aţi ajuns la suprafaţă. Nenea din stânga mea se preface că iese din apă.

Apoi ne arată pe un alt scăunel la capătul patului deasupra căruia am stat eu o un fel de forfecuţă care apucă şi un fel de con spiralat şi ni se spune că sunt pentru cazuri în care băeţii o iau pe arătură, ca să le descleşteze dinţii şi să le deschidă gura şi pentru apucatu limbii, aşa, ca să nu fie înghiţită. E amuzant acum. Dacă primeam bucata asta de informaţie la început cred că n-aş fi râs.


Am ieşit. Suntem în regulă, semnăm iarăşi condica, de data asta că suntem întregi. Ni se spune că dacă simţim vreo problemă în urmatoarele 4 ore să ne întoarcem ca să ne presurizeze şi ştiu ei ce să facă.


Trecem iar pe la doctor care ne ia la mişto pe fiecare. Mă întreabă iar de barbă şi cioc, râdem, luăm fişele ne urăm de zi bună, sănătate şi trecem pe la registru să le predăm.


Suntem apţi :)


(mâine mă trezesc mai tarziu) vă pup, noapte bună.