spanzuratoarea era o simpla coarda

Zi de munca, dimineata, undeva pe la 9 jumate. E cald. Trec destul de grabit prin Herastrau sa scurtez drumul spre Casa Presei. Legata de un copac atarna o sfoara, care arata asa tocmai buna de spanzurat, foarte frumoasa si foarte groasa. Ma uit in stanga si-n dreapta, schitez un zambet, o dezleg mi-o pun la gat ca pe-un fular si merg linistit mai departe. Cred ca am facut vreo 20 de pasi si am fost oprit de o copila cam de 5-6 ani cu colanti si role: "Ma scuzati, domnule, aia e coarda mea" M-a bufnit rasu la partea cu "domnule", iar raspunsul meu a fost tipic pentru un om abia trezit din somn: "Aaa scuze, credeam ca e a nimanui". M-am conformat si i-am inapoiat sfoara. Oare daca as fi plans un pic mi-ar fi lasat-o ?